Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Creatorii filmului „Independența României” evocator „roman” epistolar…


     Am în mână un voluminos teanc de scrisori. Sunt cele schimbate între soții Aristide și Constanța Demetriade în vara anului 1912, când dinamicul actor al Naționalului se afla la Paris — împreună cu Leon Popescu, Grigore Brezeanu și Vasile Toneanu — pentru montajul și „editarea” copiilor filmului Independenței. Scrisorile păstrate de soții Demetriade, mărturii unice în istoriografia noastră cinematografică, exprimă fidel starea de spirit optimistă a echipei, deteriorată, ulterior, de tensiune și nervozitate în cursul dificultăților ivite și a răbufnirilor conflictului cu Leon Popescu.
     Cum aflăm dintr-o carte poștală (nedatată) așternută în graba de către Aristide: ,,...am sosit cu bine și foarte odihnit. Acum mergem pe la diferite case cinematografice. Stau la Hotel du Louvre și plătesc 6 fr. pe zi. Până acum, totul e roze și sper să continue...” Următoarea misivă, din 30 mai, aduce amănunte asupra tacticii utilizate de echipă în prospectarea „pieții” cinematografice pariziene. „...Am vizitat trei case cinematografice: Gaumont, Lux și Alter Ego. Scump foc! Cred că ne vom învoi cu Alter Ego. Casă nouă și care nu lucrează pentru ea (adica nu produce filme proprii n.r.) ne-a lăsat o bună impresie. Alegerea nu era încă decisă din moment ce Demetriade adaugă: „Mâine vizităm și casa Pathe.” Până să înceapă lucrul frecventau sălile de spectacole: „Astă seară am luat cu d. L. Popescu bilete pentru Sumurun - 16 franci. Cam sărat! (Sărat, dacă te gândești că era aproape de trei ori prețul camerei la un hotel de lux în plin centrul Parisului! Sumurun era însă o pantomimă, în plină vogă, alcătuită de Max Reinhardt, și cinematografiată încă din 1910, la care avea să recidiveze și Ernst Lubitsch în 1920).
     Scrisoarea de răspuns a Constanței din 3 iunie e deosebit de semnificativa pentru temperatura relațiilor dintre soții Demetriade și soții Bulandra (ceea ce explică absența lui Tony din distribuția filmului, deși autorii săi și oferiseră rolul lui Peneș): „Vineri a venit la mine M-me Achonne să-mi propună să joc la Sinaia pe Fedra și Hermiona. Am primit bucuroasă. Despre condiții, mi-a spus că prețurile (adică onorariile n.r. ) sunt 100 și 150 seral, afară de D-na Sturdza Bulandra care are 200, deoarece nu vrea altfel — și nu este paguba de ea, dar altfel nu va putea avea pe Bulandra care e plătit cu 150. De altfel chiar ea (Lucia Sturdza adică) a spus: „Știu că mă poți înlocui oricând, dar nu vei putea avea pe Tony fără mine”. Eu, la rându-mi, i-am spus doamnei Achonne că ori îi joc pe gratis, ori la fel cu D-na Sturdza. Rămăsese să-mi aducă, ieri, piesa „fedra” și văd că nu s-a arătat până acum. Se vede că ș-a luat seama, sau auzind D-na Sturdza că joc eu nu o mai fi lăsat să joace Tony. Cât despre mine, puțin îmi pasă. N-am rugat-o eu!... Tu ce faci, Artstide? Primele scrisori denotau oarecare nervozitate...”
     Aceasta nervozitate se simte, într-adevăr, într-o scrisoare din 1 iunie: „Pe luni credem că putem vedea tot pozitivul și apoi să intrăm la muncă, cu aranjarea scenelor, tăieturi și titluri. Cât despre concesia lui sau vânzare, încă va mai dura, și cine știe cât, și cine știe ce rezultat vom avea. Până acum cu toții suntem în pace și ordine, nici o neînțelegere...” „Dar mai târziu?” — parcă se aude întrebarea subînțeleasă de Aristide Demetriade... O scrisoare din 7 iunie pare calmă și optimistă „în sfârșit am terminat cu rostirea scenariului!” De reținut plasticitatea noțiunii folosite: rostire pentru ceea ce, ne-am obișnuit — comod — să preluam din vocabularul tehnic străin: montaj. Faptul că primii noștri cineaști îi găsiseră o sugestivă tălmăcire exprima tensiunea cu care noua artă își căuta și își descoperea, în România, limbajul propriu. Regretabil doar că această rostire cinematografica a pionierilor a fost dată uitării. Termenul rămâne de o originalitate care tulbura și de o precizie care obligă...
     Dar să revenim la modul cum era „rostită” suita de imagini a Independenței României. „Am aranjat și lipit scenă cu scenă și le-am pus titlurile așa cum trebuia, ca să poată înțelege toată lumea. Eri am stat acolo cu toții, de la 9 dimineața până la două jumătate noaptea. A fost nostim ca până în Paris, de la Neuilly (unde e fabrica) am făcut drumul pe jos vre-o 3 km, până să găsim automobil. Astăzi am lucrat până la 3 p.m. și mâine vom avea primul pozitiv complet cu care va pleca în țară dl. Popescu. După sfaturile tuturor am redus lungimea la vre-o 2000 de metri. Am fost siliți și de faptul că multe erau rău imprimate. Sincera mea convingere e că, pentru noi, românii, va fi mult interesant. Din scenele în care iau eu parte, una îmi place, Poradim. Pentru străinătate probabil că-l vom reduce la jumătate, așa cer toți. Până acum s-au ivit tot misiți care umblă după afaceri pentru ei. Pentru mâine ne-a anunțat sosirea un rus. Vom vedea. Eu aș vroi să plec săptămâna ce vine la Lamalou (800 km.) Am să fac astfel să mă scap. prea mult hamalâc și rezultatul probabil... rață... Vremea e tot urâtă și mă plictisește...”
     Abia aici începe să se simtă într-adevăr, încordarea impusă de ritmul febril al muncii și nervozitatea la care se referea Constanța, care-i și răspunde, la 9 iunie: „Hotărât că, pe Iângă multă ocupație ce-ți dă developarea filmului, trebuie să fii și tare plictisit de puținele promisiuni de venituri materiale...” În scrisoarea din 11 iunie Demetriade pare mai potolit:
     „Acum că am terminat cu aranjarea scenelor, suntem mai liberi și batem Montmartre. Luna Park, Magic Cite etc. Dar și la teatru mă duc, nu e vorba, singur, ceilalți nu prea. Chiar acum vin de la Comedie unde am văzut „Sapho” cu Cecil Sorel. Știi, mi-a plăcut mult și piesa e cam melodramatică. O montare admirabilă! Ghici ce-am văzut? ...Două găini care umblau foarte liniștite pe scenă ciugulind pe covor. Merg cu naturalul (s-a răzgândit a șters naturalul și a înlocuit cu realismul, de fapt, căuta naturalismul) atât de departe că Grand a intrat în scenă la actul V cu ză­padă pe ghete (galbene). Nu-i vorbă, observă mucălit a stat el la căldură și s-a încălzit la sobă, dar zăpada nu s-a topit...”
     Următorul pasaj al scrisorii furnizează pre­cizări esențiale cu privire la componența echipei: „Aseară am fost cu toții invitați la botezul copilului fetei patronului lui Alter Ego. (Cine erau acești „cu toții?”) „D. Po­pescu plecase spre țară de vineri, Toneanu nu avea haine și Grigore ocupat în Montmar­tre, așa că m-am dus cu Vidrașcu (personaj despre a cărei senzațională apariție în cores­pondența lui Demetriade vom reveni în arti­colul nostru următor) Lume multă, parc splendid, concert, declamație etc. Toate as­tea în contul filmului! Apropo de film: ghinion! S-au stricat mașinile de apă ale uzinei și iar stăm de vre-o două zile. Au venit și doi ruși cu un samsărei italian ca să ia filmul și abia marț, vom putea să-I arătam și probabil nu va fi gata tot. Vom vedea ce vor oferi... Mănânc bine, dorm bine, mă plimb în automobil în contul Societății...”
     Starea de spirit — cum se vede — stenică,  se deterioreaza, însă, din nou ajungând, la 16 iunie, aproape de exasperare: „Cu filmul, nu mai terminăm — ofteaza, din greu, Demetria­de. leri și azi, de la 8 dim. am lucrat singur (s.n.) în uzină pentru aranjarea titlurilor ro­mânești și tot ca vai de el. De ex., vezi titiu „Valea plângerii” și se proiectează hora din sat și câte altele. Cu niște ruși, tratăm de vre-o opt zile și încă nimic. Apoi trebuie să reducem filmul la 1000, cel mult, pentru lu­mea întreagă. Bani până acum s-a cheltuit și încă mai trebuie, ieri a telegrafiat Toneanu după 5000 și eu cred că mai trebuie încă pe atât. Teamă am că nu voi scăpa să fac băi...”
     Și, din nou, a doua zi: „Cu filmul cred că nu mai terminăm. De mâine dimineață, iar în uzină să-l facem de maximul (sic!) 1200 m. Rușii au convenit în fine, pentru a avea ex­clusivitatea în Rusia 20 filme (copii n.r. ) a 1500 m. fiecare cu prețul de 2.50 fr... Scăzând costul uzinei (pelicula și lucru) rămâne buni 58000 fr... Cer însă acte din partea societății prin care să dovedim că suntem împuterniciți de a face vânzarea. Am telegrafiat la Bucu­rești. Cum vezi, iar întârzieri! (spumega De­metriade care nu-și poate face cura la Lama­iou). Din partea Angliei a venit un neamț și s-a arătat foarte acru, pe mâine vom discuta. Lumea intreagă nu prea se grăbește. Răspunde la telegrame...” — încheie, dezamăgit, Aristide. Sentiment care se va transforma în furie, câteva zile mai târziu când — la 25 iunie — devine clar că Leon Popescu nu acorda împuterniciri comerciale celor din Paris:
     „Cu filmul nu cred să facem ceva aici pentru că Mecena Schailoc (sic!) nu ne-a trimis acte de împuternicire... așa că rușii, de la care rămăseseră bani buni 58000 fr. au plecat. Vrea să ne strângă de gât ca să acapareze el tot, așa că ne-a telegrafiat să venim în țară că vânzarea se face acolo. Or, e știut: bate fierul până e cald. Și mi-e teamă că s-a răcit!”
     Aceste rânduri, ca și scrisoarea trimisă la 24 iunie lui Nottara, marchează impasul și sfârșitul asocierii actorilor Naționalului bucureștean cu Leon Popescu. Cum se știe (vezi „Cinema” nr. 11/1985) producătorul filmului îi va despăgubi cu câte 15000 de lei, le va distribui, galanton și megaloman, actorilor câte un inel de aur și actrițelor un medalion de argint. Păstrat în colecția Muzeului Teatrului Național, inelul dăruit lui Vasile Toneanu e din aur masiv, are gravat pe el stema țării și inscripția Film de artă Român + Leon Popescu. Medalionul găsit acum la Constanța Ganescu Demetriade e din argint, are încrustat un safir, pe o parte are inscripția Patria, pe cealaltă Mama Răniților (rolul jucat de actriță în film n.r.) Societatea Leon Popescu.
     Orgoliul de „mecena” al lui Leon Popescu punea, astfel, capăt celei mai cutezătoare tentative cinematografice întâmplate la noi până la așezarea socialistă a industriei filmului românesc în pofida vanităților rănite și dezamăgirilor creatorilor, ne-a rămas, însă, pelicula „năzdrăvănia noastră” — cum o alinta Demetriade într-o scrisoare către Nottara — O „năzdrăvănie” cu extraordinar ecou patriotic la vremea ei, care își așteaptă acum, după aproape 75 de ani, o nouă premieră — în versiunea reconstituită complet pentru prima oară.
(Cinema nr. 2, februarie 1986)

Tags: aristide demetriade, independenta romaniei film, lucia sturza bulandra, tudor caranfil

Comments: