E într-adevăr reconfortant când, urmărind evoluţia unui regizor găseşti în ea semnele unei împliniri din ce în ce mai ferme, chiar dacă ritmul împlinirii se încăpăţânează să rămână oarecum lent. Sentimentul acesta mi l-a prilejuit scurtmetrajul de cartoane decupate Cotidiene.
Pornit, cu ani în urmă, de la animaţie de păpuşi, Olimp Vărăşteanu s-a apropiat consecvent de tehnica — mai rigidă, e drept, şi cu puţine posibilităţi de mişcare, dar prin aceasta obligând şi mai mult la sinteză, — a cartonului decupat. Şi chiar când a folosit desenul, accentul pus pe conturul personajelor, vădea neîndoielnic, consecvenţa regizorului aflat pe un teren de circumstanţă. Aproape toate filmele din ultimii ani ale lui Olimp Vărăşteanu — şi amintesc aici Omagiu (1959), Made in Africa (1961), Voinicelul (1962) ca şi Cearta (1963) şi Cotidiene (1964) — au comună o constantă acurateţă plastică, o lăudabilă grijă pentru lucru făcut cum trebuie, până la cele mai mici amănunte, o dragoste pentru meserie şi o stăpânire a ei, pe care spectatorul le simte şi le apreciază cum se cuvine. Aproape toate vădesc intenţia regizorului de a căuta căi mai puţin bătute, de a-şi detecta, prin lungi şi stăruitoare încercări, calea proprie. Aproape toate (mai puţin Omagiu şi, ţinând seama de scara evolutivă, Cearta) dovedesc un simţ sigur al conturului, al punerii în cadru şi al coloritului. Cu posibilităţile reduse pe care le oferă genul (travellingul fiind unicul mijloc la îndemâna) filmele lui Vărăşteanu au caracteristică o mânuire inteligentă a efectelor planului, o bogată variaţie a elementelor simple.
În acelaşi timp, aproape toate păcătuiesc într-o măsură mai mare sau mai mică printr-un didacticism de esenţă care, nu de puţine ori alterează până şi gagul, luat ca atare. În domeniul acesta, şi nu numai în el, didacticismul, voit sau nu, acuză uşor lipsa de fantezie. Mă refer la economia de fantezie din Omagiu, acordată, ce e drept, şi cu o oarecare economie de calitate plastică; ma refer la scenariul rigid şi mai ales, la comentariul care nu reuşeşte nicio secundă să găsească tonalitatea umorului, de data aceasta în contradicţie cu plastica evoluată calitativ a filmului Made in Africa; mă refer, în sfârşit, la vocea şi la râsetele penibile din Voinicelul, la utilizarea unor glume de mult popularizate prin reviste, ca, de pildă, folosirea automobilului desenat pe zid, la morala directă şi de aceea neconvingătoare, din acelaşi film... Dar scăderile acestea reale ţin mai puţin de plastică şi de mişcare (ceea ce, fireşte, nu-l îndreptăţeşte pe regizor să le diminueze importanţa) şi sunt, chiar în exemplele de mai sus, atenuate în mare măsură de calităţile, la fel de reale, ale lui Olimp Vărăşteanu, tocmai în ce priveşte plastica şi mişcarea. Iar sentimentul reconfortant despre care vorbeam se datoreşte faptului că, de la film la film, raportul dintre minusuri şi plusuri s-a schimbat vizibil în avantajul acestora din urmă.
În Cotidiene, ultimul din cele aproximativ 13 scurtmetraje realizate de Vărăşteanu, didacticismul se mai resimte pe undeva, deşi mult atenuat. Perspectiva regizorului, în esenţă aceeaşi, s-a lărgit. Banalul, clişeul, cotidianul, în sensul antimetaforic al cuvântului, sunt luate de data aceasta ca material brut, ca punct de pornire. Convertit astfel, clişeul poate să devină sursă fecundă de umor. Experienţa, fireşte, a mai fost încercată, dar aceasta nu scade cu nimic meritul lui Vărăşteanu. Traducerea directă în plastică a limbajului vorbit (personajele aruncă literalmente fulgere din ochi, desfacerea căsniciei e echivalentă plastic cu desfacerea casei, la propriu, îndrăgostiţii merg realmente cu capetele în nori etc.) e unul din mijloacele folosite. Clişeul Amorului cu arc şi aripioare, al berzei care aduce copii şi-i aruncă pe coş, al inimilor care se aprind, al fagurelui ca fond pentru luna de miere etc., definesc şi ele, cu destulă limpezime, spre ce formulă tinde, în domeniul umorului, Olimp Vărăşteanu. Tendinţa aceasta se acordă, de altfel, cu titlul şi cu subiectul filmului: o voit banală istorioară de dragoste şi de gelozie, cu un sfârşit la fel de voit banal. Pornind de la clişeu, de la banal, de la ultraobişnuit, gagul la Vărăşteanu încearcă să convertească şi să dezvolte banalul însuşi, dându-i sensuri şi prospeţimi. Mijloacele, fie că e vorba de redarea prin calchiere a unui clişeu verbal, fie că e vorba de dezvoltarea lui, sunt totdeauna de natură plastică. Cuvântul, sau mai bine zis clişeul cuvântului, devine inutil ca atare; el e prezent, copiat exact dar cu sensuri care îi minează exactitatea şi care se bazează, totuşi, chiar pe exactitate. Închipuiţi-vă, transpunerea grafică a unui sunet înalt care, datorită unei reproduceri plastice fidele ar avea ca echivalent o siluetă extrem de scundă. Dusă mai departe, formula încercată de Vărăşteanu ar putea desţeleni zone în care umorul s-ar simţi pe propriul lui teren. În faza pe care o marchează Cotidienele pentru evoluţia lui Vărăşteanu, didacticismul, lipsa de fantezie care persista în filmele lui din trecut, caracterizate mai ales prin exprimarea directă, venită parcă din afară, peste imaginea care se mişca de multe ori stingheră şi străină, şi-a găsit locul firesc, de element primar, de la care se porneşte pentru metamorfoză.
Întoarcerea aceasta de 180° în faţa unor elemente care ţin de didacticism, Vărăşteanu nu a făcut-o brusc, ci prin căutări consecvente şi de lungă durată, în care a păstrat, din umor poate, esenţa defecţiunii — ca să pornească, tocmai de la ea. Aş vrea să fiu bine înţeles: pledez pentru clişeu ca element prim al umorului, pentru banal, pentru direct, deşi calea aceasta nu mi se pare a fi singura demnă de urmat, după cum nu mi se pare a fi nici singura de lepădat. Altminteri, când vorbesc despre umor şi despre fantezie, îmi sunt de multă vreme străine categorii ca banalul sau neobişnuitul. În lungul vremii, am văzut cum banalul şi neobişnuitul se resping sau se confundă. Am văzut cum neobişnuitul poate deveni punct de pornire pentru cel mai proaspăt umor. Aceasta nu înseamnă scepticism, ci încredere în multitudinea posibilităţilor care stau la îndemâna celor ce ştiu să le folosească.
Dincolo de mecanismul umorului, adevărul mi se pare la fel de valabil şi pentru subiectele socotite banale, şi pentru cele care formează pentru prima oară tema unui film. La urma urmei, povestea unui Othello fie el chiar funcţionar vamal, şi a unei Desdemone, fie ea chiar stenodactilografă, dacă îşi găseşte autorul poate căpăta acelaşi prestigiu de care se bucură povestea eroilor lui Shakespeare. Dacă îşi găseşte autorul...
Am insistat asupra aspectelor acestora fiindcă ele mi se par importante pentru evoluţia lui Olimp Vărăşteanu. La sfârşit ar trebui poate să mai spunem că din cele 180° la care îi apreciam întoarcerea, să zicem 30° reprezintă creditul acordat viitoarelor lui realizări. El marchează însa un spaţiu hotărâtor, pe care regizorul mai trebuie să-l străbată, cu îndrăzneală şi cu aceeaşi consecvenţă pe care a dovedit-o până acum.
Oricum, pentru evoluţia lui Olimp Vărăşteanu Cotidienele deschid o poartă plină de promisiuni.
