Puțină istorie nu poate lipsi, cred, astăzi, din cronica unui film documentar „de ieri” precum Cota zero de Laurențiu Damian. Numele regizorului a reținut atenția criticii încă din anii studenției și îndeosebi după filmul său de diplomă, intitulat — deloc întâmplător — Ciné-vérité cu Magda Catone și Ecaterina Nazare. Nu știu (n-am știut niciodată) dacă acel film de diplomă s-a născut greu sau ușor. Dar știu bine (am acumulat multe dovezi în anii — destui! ― care au urmat) că toate filmele documentare pe care regizorul le-a realizat sau le-a proiectat în continuare la studioul specializat au avut de înfruntat dificultăți ieșite din comun, s-au născut, când s-au născut, cu mare greutate. Nu mă gândesc desigur la „chinurile facerii”, care ― mai ales la un regizor foarte exigent cu sine, cum este și Laurențiu Damian — pot fi, la rându-le, ieșite din comun sau pur și simplu normale. Este vorba despre obstacolele întâlnite în cale. Să recapitulăm.
Filmul de debut al lui Laurențiu Damian la Studioul „Al. Sahia” Pe unde-am fost și am colindat (Acțiunea 700), urma să prindă prin procedeele unui documentar−anchetă, pulsul unui șantier. Dificultățile au început de la primele dialoguri cu muncitorii, în răspunsurile cărora se aflau adevăruri de viață... incompatibile cu „adevărul oficial”. Debutul regizorului avea să întârzie, atunci, vreme îndelungată. Învățând câte ceva din experiența inițială, Laurențiu Damian și-a propus, în continuare, un documentar de altă factură, un film (mai amplu) despre Maria Tănase. L-a și realizat, numai că respectiva peliculă a fost imediat clasată într-un raft de arhivă, de vină fiind tot adevărurile conținute și până i-a venit vremea! — pe ecrane a rulat doar o „felie poetica”, Scrisoarea Mariei Tănase. Cât despre Cota zero, dificultățile cele mari au început după ce filmul a fost terminat și după ce a primit un „premiu de regie” la festivalul „Contemporania” din Târgoviște '88: arestat, judecat și condamnat, prin angrenarea mai multor verigi în „lanțul vinovățiilor”, filmul și-a încheiat, practic cariera publică fără a o fi început. Dar basmele cu adevărul și untdelemnul, se vede, nu-s numai pentru adormit copiii...
Vedem în această primăvară, filmul lui Laurențiu Damian, Coto zero, care și-a ispășit doar o infimă parte din „pedeapsa pe viață”.
Putem aprecia de visu vinovăția adevărului. Pe ecran se desfășoară o zi din viața unui șantier aflat la „cota zero”, o zi — să-i zicem a unui nou început de lume. Metafora are girul realității. Picotind de somn în fapt de ziuă, picotind de somn în fapt de noapte, oamenii de pe ecran aduc cu ei — între „coperțile” filmului ― fiorul unei zile de muncă. Sunt chipuri ale „cotidianului de șantier”, cu tot ceea ce presupun ele dincolo de privirile uneori absente, dincolo de asprimea ritualului cel de toate zilele. Schițele de portret au și ele girul realității, iar faptul că ele sunt surprinse la „cota zero” a unui nou șantier de prin Poiana Ruscăi nu împietează nicicum asupra fondului lor de generozitate. Este drept: „cota zero” este uneori și-n ambianța faptului de muncă și de viață, dar nici oamenii (obosiți) de pe ecran, nici regizorul (discret) din spatele aparatului de filmat n-au cum să aiba vină. La capătul zilei de muncă, oamenii așteaptă întâlnirea cu ei înșiși pe micile ecrane. Imaginile „filmului din film” sunt o fereastră spre altă lume. Spre ce fel de altă lume? Televizorul (sau „ecranul minții”, putem să-i zicem cum vrem) derulează imagini într-o juxtapunere seacă și solemnă reluată cu obstinație: lupte aprige în Namibia, un mare scandal la o bursă occidentală, o călătorie în balon (viața — de ce nu? ― poate fi privită și de sus), o rachetă spațială eșuată, o lecție de break-dance, cascadorii, cascadorii, cascadorii. Mai spectaculoase, oare, decât ziua de muncă a celor din Poiana Ruscăi? Poate. Dar mai puțin eroice. Regizorul sugerează cu tact și fără ostentație eroismul cotidian. În „filmul din film” (de la televizor, de pe ecranul minții) vine și clipa întâlnirii cu ei înșiși a muncitorilor de la „cota zero”: frazele devin stereotipe, imaginile la fel, gesturile sunt studiate, aranjate, montate. Ajunsese și televiziunea la cota zero. Dar noi spectatorii filmului la capătul unei zile de muncă normale (normale?) din Poiana Ruscăi, aveam în față, la ora deznodământului, un tablou real ― neînfrumusețat, neurâțit al „începutului de lume”. Își poate propune filmul documentar misiuni mai generoase?
