Corneliu Porumboiu şi amintirile legate de cinema

Prima ta relaţie cu lumea filmului?
 
Până la 18 ani am locuit în Vaslui. Am dat după aceea la ASE în Bucureşti, unde am şi intrat. Pe atunci eram un consumator oarecare de cinema, vedeam multe filme pe casete video, din zona Bruce Lee, filme de acţiune etc. În liceu citeam literatură clasică (Cehov, Dostoievski), dar nu scriam beletristică, nu eram implicat în nimic creativ. Nu mă gândeam că o să ajung să fac cinema. În perioada petrecută în Vaslui aveam acces exclusiv la cinema popular. Aveam un aparat video şi mai veneau prietenii cu filme pe la mine. Apoi, mai ţin minte că toate chefurile din liceu începeau doar după ce se termina episodul din „Twin Peaks”, serial difuzat o dată pe săptămână, în weekend-uri. Eu nu eram fan, dar ceilalţi insistau să ne uităm la serial şi abia apoi să petrecem. Cam astea sunt în mare amintirile mele legate de cinema.

A fost sau n-a fost?
 
Prima parte a filmului A fost sau n-a fost? era gândită iniţial ca o reconstituire a operatorului care filmează emisiunea. (...) Ar fi trebuit, la modul ideal, să se dea senzaţia că operatorul recompune ziua aceea din viaţa personajelor. Ar fi trebuit să se asemene, practic, cu ceea ce am simţit eu când am văzut emisiunea care stă la baza poveştii.
Scenariul la A fost sau n-a fost? l-am scris în câteva săptămâni, în cadrul unei rezidenţe de şase luni, câştigate la Cannes, în timpul căreia ar fi trebuit, de fapt, să finalizez alt scenariu, ceea ce am şi făcut, doar că în luna şi jumătate de stat la Paris, care îmi mai rămăsese după încheierea scenariului filmului iniţial, am scris A fost sau n-a fost?, ca un fel de joacă, încercând să ies din celălalt, pentru că nu îl mai simţeam.
E un soi de paradox după care funcţionez: deşi mă interesează imediatul şi am un soi de dorinţă (de factură fotografică aproape) de a capta clipa, în acelaşi timp îmi dau seama că lucrez cu un anumit instrument şi simt nevoia să mă distanţez de subiectul meu. Toate filmele mele provin cumva din contradicţia asta. Cred că fiecare dintre noi are o grilă de lectură: numai poziţia în care eşti vizavi de evenimentul respectiv, plus tipul tău de lectură, te determină să-l percepi automat distorsionat. Nu cred în existenţa obiectivităţii absolute. Şi cred că în filme îmi asum această poziţie a mea. Apoi, lucrând cu materialul, filmând ceva, bineînţeles că un film se recompune. Orice film e o construcţie. Când scriu scenariile, mă concentrez foarte mult pe actul 1, pentru că ştiu că dacă îmi definitivez acolo personajele, mă conduc ele în restul acţiunii. Nu pot să lucrez pe treatment, sau cu altcineva (am încercat, de altfel). Tot timpul revin la actul 1. Schimb foarte mult la filmare, niciun film n-am filmat mot à mot, în raport cu scenariul. Tot timpul am început filmarea scenariilor atunci când am simţit că a venit momentul, chiar dacă mai aveam mult de lucru la ele. Era necesar doar ca acestea să conţină un soi de lucru pe care simţeam nevoia să îl spun neapărat la acel moment.

A fost sau n-a fost?, Polițist, adjectiv, Metabolism - trei filme, trei metode diferite
 
La A fost sau n-a fost? am avut televiziunea, bucata aia era bine scrisă, cu nişte teme care reveneau şi pe care le-am reglat din scriitură, în repetiții.
În schimb, la Polițist, adjectiv nimeni nu înțelegea scenariul, pentru că toate duratele din film erau cuprinse într-o frază: „Merge pe-o stradă. Merge pe încă o stradă”. Eu ştiam ritmul, oraşul (Vaslui). Cei care citeau, ziceau că-i prea puțin. Dialogurile, însă, erau toate scrise. Ce-am adăugat în timpul documentării au fost rapoartele scrise şi schema de la final. În rest, ştiam foarte multe încă dinainte de etapa filmării.
În Metabolism m-am aruncat să-l regizez cu doar cinci, şase secvențe bine puse la punct. Mă interesează şi metoda de lucru şi nu-mi place să stau într-o chestie fixa - etapa unu, etapa doi, etc. M-ar interesa să fiu de acum mai liber cu personajele, să nu mai stau atât de mult în text, textele să nu le mai bibilesc atât de mult.