Corespondenţă specială: Sergiu Huzum despre “Craii de Curtea Veche”

     Venit de la Paris pentru a preda un curs la Academia de Teatru şi Film, prestigiosul operator Sergiu Huzum (inventa­torul transtravului, semnatarul imaginii la filmele lui Lucian Pintilie Duminică la ora 6 şi Reconstituirea) a fost în sală la premiera Crailor de Curtea Veche.
     El a ţinut să-şi exprime în scris părerea sa faţă de ecraniza­rea lui Mircea Veroiu, un cineast pe care-l respectă în mod special. După opinia criticului o publicăm şi pe aceea a profesionistului care a făcut o analiză dintr-un unghi inedit.
     O tandră coproducţie mentală şi ideatică între Balcani şi Occident.
     O devălmăşie între Craii de la noi şi Seniorii de acolo.
    Seniori în cuvânt şi vorbire, crai în atitudini şi purtare. Punerea în scenă a personajelor lui Mateiu Caragiale are ceva din ambiguitatea lui Veroiu. Întrebările ascunse, frica de a şi le pune deschis, nu numai cu gând slab, dar şi cu gând desvăluit, se regăsesc, cred, în film. Nu întâmplător Veroiu îi cere lui Marian Stanciu să «travlingizeze» imaginea, oricare ar fi ea, într-o manieră măiastră, dar imperceptibilă şi sesizabilă aproape numai de subconştientul nostru. Conştiinţa cere socoteală, dar de ce nu se opreşte legănarea, de ce camera nu stă pe loc ca în aproape toate celelalte producţii româneşti cu care ne-au obişnuit atâtea generaţii de filme? Subconştientul urcă la suprafaţă. Oscilăm între bine şi rău, între frumos şi urât, între bun gust şi vulgaritate.
     Unii regizori români trecuţi prin Occident s-au impregnat de bunul gust, care acolo fojgăie aproape peste tot, trebuie numai să înveţi cum şi cu ce se mătură gunoaiele care uneori îl acoperă. Alţii, părăsind efortul curăţeniei, urmăriţi de ideea că îmbătrânesc sau că au îmbătrânit degeaba, vulgarizându-se pe ei îşi vulgarizează publicul. A fi vulgar nu cere un efort. A nu fi este greu, deoarece bunul gust se învaţă cu trudă. Ar fi bine ca la Academia de Teatru şi Film să se instaureze o catedră a bunului gust.
     Sfidând vulgaritatea, troica Crailor trage în hamul prejudecăţilor balcanismul spre apusul soarelui. Albulescu, boierul orăşenizat în mahalalele sexului — Paşadia pe ecran — moare în condiţia lui de Crai, incitând invidia tuturor celor de aceeaşi vârstă cu el. Superbă scurgere a momentul cel mai sublim al ultimului său extaz bărbătesc. Moldovan, tot boier, dar scăpătat — Pantazi în film−cartofor cum s-ar fi spus pe timpuri, îşi vinde tradiţia familială pe monezi de-argilă, jucând la perfecţiune generozitatea săracului împotriva avariţiei bogatului. Bodochi, în forma lui de Cara, este adevăratul Crai romantic cu mască şi plete eminesciene, coborât dintr-o gravură «fin de siècle». El străbate filmul de la un capăt la altul, amintind existenţa, dar şi moartea pentru o idee la Missolonghi, a înaintaşului ilustru, Lordul Byron. Acum se ridică cortina neînţelegerii aparente a ruinelor şi a cruzimii luptelor medievale. Romanticii au făcut primul salt în trecutul medieval al cavalerilor fără prihană — în decorul ruinelor de catedrale şi palate. Bodochi, poate mai mult decât Cara, acceptă, cu generozitatea romanticului adevărat, să devină mijlocitor al amorului trezit din asemănare şi poate reîncarnare în sufletul prietenului său, «Crai Pantazi», pentru atât de diferita soră a treia, Ilinca. Aceasta, Ilinca Goia, face un rol de fată cuminte. Figura ei virginală se topeşte în frumoasele costume şi ele «fin de siècle» ca şi în somptuoasele decoruri şi mobile «Art Nouveau». Rol poate prea cuminte faţă de surorile ei poate prea necuminte, poate puţin cam prea necuminte şi prea despuiate tot timpul pentru gustul meu, care refuză extremele mult prea îndepărtate între bine şi rău în cazul celor trei surori propuse de Veroiu.
     Dar mai ales am recunoscut în filmul lui Veroiu, amorul meu din tinereţe, adică din anii pubertăţii, când în loc să învăţ pe de rost cursul scurt al istoriei PC (b) US, gândul meu fantastic de atunci era Raşelica Nahmansohn, căreia îi răsfoiam sânii din carte, amestecând în visul meu goliciunea ei cu istoria partidului bolşevic. Pentru mine, ea era adevărata femeie comisar a sexului, pe care îl descopeream cu multă greutate. Cred că aşa arăta Raşelica mea din carte, ca şi Raşelica lui Veroiu, adică Adriana Şchiopu. Dar Gore? Răzvan Vasilescu, perfecţiune de trepăduş demascat de Veroiu şi autodemascat de talentul său propriu, tratat caragialesc ca pe timpuri şi încondeiat ca un vechi duşman de clasă schematic, al cui? Al Crailor.
     Bine!, dar toate astea nu sunt decât sentimentele şi părerile mele despre filmul Craii de Curtea Veche. Este un film cu cea mai frumoasă limbă românească posibilă, un film în sfârşit lipsit de vulgaritatea, pseudo la modă, importată la noi cu gând ascuns de concurs internaţional, în care înjurătura noastră naţională ar putea avea toate şansele de a câştiga laurii de aur doar în întrecerile de acest gen. Actorii sunt cred cei mai potriviţi în roluri, iar imaginea, cum ar fi exemplu secvenţa de pe terasa mânăstirii, sau noaptea de amor în care luna pătrunde în odae strecurându-se prin dantela perdelei, sau superbele dialoguri în «champs et contre champs» într-o continuă pendulare de cameră, crează o nouă stare a literaturii de calitate devenită o stare vizibilă. În acest context de munca dusa până la capăt, regret că în sunet, în care toate vorbele sunt inteligibile de altfel, nu se simte decalarea personajelor în spaţiu, adică raportul sonor al distanţelor fizice dintre ele şi între aparat şi actori. Păcat că Buftea nu-şi cumpără bonetele anti−vânt de pus microfoane, pentru a amortiza zgomotul parazit, deoarece în secvenţa adunării electorale, vântul este mai puternic decât vocile. Păcat, de asemeni, că la premieră nu s-a pus pe aparatul de proiecţie masca reducerii cadrului de 1:1,66. Dar aceste mici păcate nu alterează calităţile unui film românesc, de o asemenea valoare pentru mine.