La începutul anilor 2000, când am venit pentru prima oară la Festivalul Internaţional al Filmului de la Salonic, aveam puţine filme selecţionate, dar eram mulţi invitaţi, cineaşti, critici. Îmi amintesc că ne adunam, uneori, o armată întreagă la unul dintre restaurantele preferate, Olympion, din marea şi cunoscuta piaţă cu acelaşi nume: Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol, Oana Giurgiu. Şi mai erau.
Astăzi, raporturile s-au inversat, dacă pot spune aşa: avem multe filme şi puţini autori, actori sau ziarişti. Semn că orgnizatorii au de unde alege, pe măsura renumelui cinematografului nostru, dar şi al crizei care atinge nemilos mai toate festivalurile lumii. Lista invitaţilor se tot restrânge. Aşa se face că, la actuala ediţie, a 55-a, am fost cam singură cuc pe la proiecţiile filmelor noastre. Multe şi ocupând un mare spaţiu în secţiunea
Balkan Survey, care prezintă harta cinematografică a zonei, prin succesele verificate ale filmului din această parte a lumii. Aşa se face că au stat alături
Q.E.D. - Quod erat demonstrandum (Andrei Gruzsniczki a fost la proiecţie),
Al doilea joc (Porumboiu
) şi
Mielul, al turcului Kutlug Ataman,
Viktoria al Mayei Vitkova din Bulgaria, premiate pe la diverse alte festivaluri.
Dintre cele şapte titluri ale selecţiei de scurt metraje ale aceleiaşi secţiuni, patru au fost româneşti, amănunt care nu avea cum să treacă neobservat, aşa cum remarca şi criticul bulgar, profesorul Bojidar Manov: ”Noua voastră generaţie are ambiţii demne de a fi luate în seamă”.
Programatorul secţiunii, Dimitri Kerkinos, un bun cunoscător al cinematografului nostru (i-a dedicat o carte lui Mungiu), sintetiza motivele pentru care
12 minute (Nicolae Constantin Tănase),
Ela, Panda şi Madam (Andrei Ştefan Răuţu),
Trece şi prin perete (Radu Jude),
Cai Putere (Daniel Sandu) domină afişul, principalul fiind talentul de a vorbi în scurte istorii despre slăbiciunile noastre, ale oamenilor.
12 minute, ultimul scurt al tânărului Tănase înaintea debutului în lung metraj, este atins de aripa lui Tarantino, cum îl prezenta acelaşi Dimitri Kerkinos. A fost, de altfel, singurul pe care nu-l cunoşteam şi pentru care am alergat să-l prind, fiind unicul scurtmetraj prezentat nu în calupul cu celelate, ci în deschiderea unui lungmetraj, la ora 23, imediat după seara omagială şi tulburătorul concert al Hannei Schygulla. Am urmărit reacţia publicului, promptă şi sincer amuzată, atâta timp cât nu intervenise exact geniul protector al atâtor tineri cineaşti, seduşi de demistificarea jocurilor violenţei. Rămâne de discutat mica lecţie de morală din repertoriul asiatic, pe fundalul inundat de sângele care nu-şi ascunde originea, vopseaua roşie nu prea.