Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Condamnați la fericire - o istorie în imagini a comunismului românesc. Cum ne despărțim de trecut?


     Autorul comentariului filmului Condamnați la fericire (realizat și produs de Dinu Tănase ) este un politolog recunoscut, mai ales în afara hotarelor țării. Vladimir Tismăneanu are ambiția de a ne introduce în cunoașterea fenomenului totalitar în România. Din păcate, filmul are suficiente imagini care ar putea da de gândit tinerelor generații, fără discursul pătimaș, plin de epitete, ancorat în aceleași suferințe ale unui limbaj de lemn ca și propaganda mincinoasă (iertată fie-mi tautologia) a totalitarismului.
     O istorie, care n-a fost scrisă până acum, a mișcării comuniste din România și a efectelor ei, apare ilustrată de excelente imagini de arhivă. Petele albe rămân însă obsedante pentru analistul de azi sau de mâine al fenomenului comunist, cel care a condamnat o națiune la utopie.negativă, la fericire forțată. Dacă imaginile vorbesc, și vorbesc excelent despre oportunismul triumfător, despre distrugerea conștiinței naționale despre asasinarea democrației românești, așa cum a fost, componenta majoră a documentarului - care este comentariul - rămâne scandalos de subiectiv, departe de criteriile analizei lucide.
     Mai mult decât prezența în cadru a comentatorului, bogate în semnificații sunt imaginile vechilor jurnale de actualități care ilustrează tragedia unui popor, a unei țări. Nu atât luptele pentru putere din interiorul partidului care a cucerit România, nu focalizarea pe diversele centre de autoritate ale Cominternului sunt informațiile majore ale documentarului propus ca o primă dezbatere despre experimentul comunist din România. Consecințele în plan moral, repercusiunile în plan istoric ale abandonării unei țări în fața imperialismului sovietic ar fi fost mai utile contemporanilor decât răfuiala (de cele mai multe ori nejustificată) cu personalități care au scris pagini durabile de distanțare efectivă față de crimele unei nefaste ideologii.
     Filmul lui Dinu Tănase ar trebui văzut cu urechile acoperite. Imaginile n-au nevoie de comentariul post-factum al expertului în comunism românesc. Este cu totul regretabil că asemenea ocazie de a face efectiv procesul comunismului a fost ratată cu concursul unui politolog de certă recunoaștere internațională, dar cu atât de puțin simț critic față de propria contribuție la demonstrația făcută spectacolului degradării și anihilării unei națiuni.
     Departe de calitatea cărții sale, publicată la Editura Eminescu „Arheologia terorii”, comentariul scris de Vladimir Tismăneanu pentru filmul lui Dinu Tănase deservește articularea unui discurs cinematografic, coerența unei istorii în imagini care condamnă, fără vorbe, violența modelului sovietic de anulare a conștiintelor.
     Dacă în raport cu totalitarismul tăcerea era o crimă împotriva umanității, în cazul filmului lui Dinu Tănase tăcerea ar fi fost „de aur”. Orice episod din Memorialul durerii conține analitic și sintetic mai multe argumente pentru memoria celor tineri decât discursul pătimaș al comentariului filmului Condamnați la fericire, doar încercare timidă de a descifra mecanismele genezei unui univers lipsit de criterii, de valori, de repere.
     Condamnați la fericire rămâne remarcabil ca model ce nu trebuie urmat în demontarea resorturilor intime ale comunismului românesc. Când patima și subiectivismul iau locul lucidității analitice, când mărunta răfuială trece în prim-plan acolo unde imaginea consecințelor terorii roșii nu mai are nevoie de adjective, semnele eșecului apar evidente. În orice caz începutul analizei istorice este făcut. Cine preia însă ștafeta unui debut ratat?
 
 

 
(România liberă, 13 octombrie 1993)

Tags: calin stanculescu, condamnati la fericire, cronica de film, dinu tanase

Comments: