lată un film străbătut de la prima la ultima secvență de nobile idei și sentimente, de patos și optimism, în care arta realizatorilor lui — și în primul rând a regizorului
Gheorghe Vitanidis — a reușit să depășească acea stânjenitoare impresie a trecerii deliberate, previzibile prin toate punctele tematice, care încheagă de obicei o demonstrație (impresie oferită de cele mai multe din filmele noastre). Biografia zbuciumată a lui Ciprian Porumbescu e exemplară până la didactic, în filele ei regăsești toate semnele ce disting o personalitate de excepție și o recomandă fără rezerve stimei generale. Panegiricul de factură romantică, obișnuit în producțiile cinematografice ale genului, devine prin elanul viziunii regizorale și prin virtuozitatea operatorilor un discurs despre puterea miraculoasă a dragostei, a creației, despre patriotism, despre încrederea nețărmurită în viață și în frumusețea naturii românești.
Teama căderii în clișeu, cu care ai intrat în sala de proiecție, îți este risipită de neprevăzutul cu care sunt rezolvate situații și conflicte devenite, datorită uzurii, abstracțiuni irelevante, subcapitole de istorie, mitologie recurentă. Ca să spui atât de multe într-un singur film, și să și reușești să faci aceasta într-un mod însuflețitor — este neîndoios o performanță.
Reușita lui Vitanidis vine deci, în primul rând, de la sinceritatea interpretării faptelor, de la unitatea, de-a lungul a aproape patru ore de film, a acestei cuceritoare sincerități. Aura cu care e învăluit de legendă Ciprian Porumbescu nu scade atunci când eroul iubește, participă la veselia zgomotoasă a prietenilor, hoinărește prin poienile înverzite, dansează în saloane vieneze. Sentimentul fuziunii cu trecutul vibrează când figuri ilustre ale culturii noastre —Eminescu, Kogălniceanu, Slavici — sunt aduse în prirn-plan să-și afirme credința prin citate rezonabile, iar atunci când minunatele cântece ale tânărului componist sunt chemate să reconstituie o scenă memorabilă, prezența intensă a muzicii nu alterează, ci sporește emoția spontană și impresia de participare directă la acțiune, pentru că dincolo de chipurile vii ale personajelor, muzica joacă rolul principal în această peliculă, ea înseriază datele biografiei în așa fel încât să le dea patina vieții adevărate și a istoriei redescoperite.
Un important laborator de mijloace s-a plecat sub mâna lui Vitanidis spre a pune în lumină viziunea sa asupra „momentului Cipran Porumbescu”, de la admirabila echipă de actori la pelicula color și ecranul panoramic, de la sunetul viorii lui Ștefan Ruha la formația de balet și la orchestra condusă de Paul Popescu.
Firește, o asemenea solemnă evocare nu putea să nu fie umbrită de unele stângăcii. Închisoarea sub iarnă se simte confecționată din carton, anume împrejurări devin melodramatice, dansurile populare de la Stupca evoluează pe linia folclorului de cabinet, unele scene suferă de o prea atentă aranjare, personajele fiind atunci împinse „la rampă” spre a-și spune foarte răspicat mesajul, câteva ansambluri sunt dilatate exagerat de aplauze și exultări din recuzita altor vremuri. Din această pricină expresia apare redundantă, iar ritmul scade.
Evocarea, deopotrivă dramatică și muzicală a artistului și a înflăcăratului patriot care a fost Ciprian Porumbescu, este o reușită. Un film educativ, emoționant, care se urmărește cu plăcere. Mesajul său, exprimat cu mijloacele inteligenței și artei, se descoperă în întregime generos și fertil.
