Unui mare poet, pe patul de moarte, i se aducea un volum care cuprindea povestea amănunțită a propriei sale vieți. Răsfoindu-l, cu mișcări obosite, el își vedea acolo numele legat de ani și de întâmplări cunoscute, câteva sute de pagini care-I povesteau în afară, pentru ceilalți. Închidea cartea cu tristețe, pentru că toate cele scrise acolo erau adevărate, dar viața lui era cu totul altceva. Ea nu se compunea din perioade plantate între două evenimente, ci dintr-o infinitate de imagini și gesturi, din bucurii, inexplicabile, de-o clipă, și nopți fără somn, cu ochii larg deschiși de teamă, din hotărâri pripite și satisfacții care vin o oră după ce visul s-a stins, din idealuri stinghere în realitate, din speranțe și tăcute așteptări... Poeziile pe care el le scrisese nu exprimau aceste lucruri, erau aceste lucruri, topite, contopite într-o fragilă armonie.
Dacă a scrie biografia unui om intrat în istoria vieții sau a artei, poate fi o serioasă, rece și didactică operație, după cum poate fi prilejul unor ficțiuni mai mult sau mai puțin legate de realitatea vieții celui evocat, filmul-biografie ridică probleme care au dat de furcă și celor mai prestigioși cineaști.
Personajul evocat are aici o existență materială (actorul), și se mișcă într-o lume vie (timpul lui reconstituit). Timpul cinematografic rezumă o viață în două ore, fixând însă, paradoxal, nu lungi perioade abstracte, ci numai compuse din timp real (minute, secunde), a căror semnificație trebuie să înlocuiască și să exprime timpul și viața reală. Atmosfera și detaliul sugestiv sunt aici armele filmului, care nu poate folosi înșiruirile de date puse cap la cap.
Întrepătrunderea extremului particular (momente scurte, un fel de rapide amintiri «inventate», ale personajului, care îl definesc ca om viu în fața noastră) și a extremului general (epocă, tendințe politice și ideologice, conflicte sociale, toate văzute prin prisma personajului) fixează aceeași dublă realitate mesajul, rostul filmului: cineastul a ales un personaj pentru a vorbi despre un ideal de viață, despre o epocă, despre soarta și perspectivele acestui ideal.
Ciprian Porumbescu trăiește într-o perioadă (1853-1883) de reînviere a idealurilor de la 1848. Conștiința națională a românilor dicta luări din ce în ce mai hotărâte de poziție împotriva arbitrariului dominației marelui Imperiu habsburgic, care trata un popor cu străveche existență pe aceste meleaguri, ca pe niște tolerați, buni de jug și de corvoadă.
Pe toate planurile existenței, epoca generează fluxul acestui ireversibil elan, de afirmare a dreptului național, elan contracarat de oprimarea economico-militară poruncită la Viena.
Tânărul Ciprian Porumbescu participă Ia această esențială luptă pentru țară, atât în formele ei directe (asociații studențești, societăți cu caracter artistic care promovează propășirea națională), cât și pe plan artistic, compunând o muzică ale cărei izvoare directe sunt în folclorul românesc, o muzică care devine vestită până în capitala Imperiului habsburgic. El își consacră viața, prin muzică, dorului de libertate al unui popor subjugat în propria sa țară.
Acestea sunt datele care au stat la baza scenariului scris de
Gheorghe Vitanidis — care semnează și regia filmului. Dialogurile aparțin scriitorului
Fănuș Neagu.
Aceste date îndreptățesc pe deplin dorința de evocare pe ecran a figurii unui compozitor de renume, legat prin ființă și talent de soarta neamului său în momente de răscruce.
Întreg filmul, secvență după secvență, eveniment după eveniment, își trage seva din fluxul patriotic și revoluționar al acelor ani ai tinereții lui Ciprian. Revoluția de la 1848 fusese curmată fizic, prin forța armelor, dar semnificațiile ei majore prinseseră viață în sufletele noii generații. În perspectiva timpului, unda de șoc a lui 1848 avea să determine drumul istoric al României, multă vreme după ce revoluția însăși rămăsese o amintire și un fapt de istorie.
Prima secvență a filmului pune în mod limpede biografia sub semnul evocării istorice. Ne aflăm la Putna, Imperiul a făcut o concesie, românii își pot comemora 400 de ani de la ctitoria de către Ștefan cel Mare a Mănăstirii, în mulțime se află și tânărul Ciprian Porumbescu care asistă la ceremonie. Sunt acolo Kogălniceanu și Eminescu. La auzul acestor nume, în sufletul spectatorului român se declanșează o emoție profundă, pentru că în fața noastră sunt evocate momente de aur din istorie. O oarecare rigiditate a personajelor, a atmosferei, o anume solemnitate de scenă — când Eminescu se recită pe sine completat de Kogălniceanu sau de părintele Eraclie, duc însă la un moment dat spre ceea ce am putea numi un ton festiv al evocării istorice. Ton care, pe alocuri, impietează asupra profunzimii fiorului și a semnificațiilor.
Când înfățișează țăranii și viața lor pe meleagurile Bucovinei, filmul este încărcat de o nețărmurită duioșie, o duioșie care însă nu izbutește să ocolească tot timpul nuanțele dulci ale unui pastel semănătorist. Cercurile luminoase ale unor vesele hore sunt filmate din elicopter, întinzându-și voia bună pe spinările verzi ale dealurilor, nunțile sunt sclipitoare în frumusețea portului popular „scos ca din cutie”, și la șezători, în nopțile de vară, lumina focului desenează cerdacurile cu reflexe roșietice, de poveste. Lipsesc din aceste tablouri pictate, evident cu dragoste pioasă, luminile sumbre ale vieții unor oameni împilați și de boieri și de stăpânirea străină. Obida apare doar în cântecul unei prea frumoase țigănci.
Este plină de vibrație scena luării cu arcanul la oaste a țăranilor și a acelei hore îndârjite, surde, a flăcăilor, bătând pământul ca o amenințare, ca un răpăit de tunet ce-i sperie și-i năucește pe oamenii stăpânirii. Acesta ar fi putut fi tonul filmului, sugestia care prin emoție să ducă spre concluzii mai largi. Uneori, însă, preocuparea pentru frumusețea cadrului pare mai importantă decât preocuparea pentru detaliul autentic. Aceasta face probabil ca scena reușită de care vorbeam mai înainte să se încheie cu imaginea unui nostalgic convoi mergând agale (să fie oare țăranii abia prinși cu sila?), siluete pe cerul de seară, foarte frumos cadru „în sine”, incontestabil, dar parcă prea studiat ca să ne dea și sentimentul veridicității.
Societatea „Arboroasa”, condusă de Ciprian Porumbescu, apare în film sub forma unui grup de tineri plini de voie bună, foarte simpatici de altfel, dar entuziasmul lor exploziv nu dă o sugestie suficient de bogată a unui grup revoluționar, prezentând un pericol pentru stăpânirea de la Viena. De altfel această stăpânire ia ființa unui comisar imperial, ale cărui grimase mânioase nu reușesc să sugereze, decât numai într-o zonă comică, formidabila presiune polițienească prin care imperiul își ținea în lanț supușii.
Cealaltă latură a filmului o constituie însăși povestea vieții compozitorului. Aici lucrurile sunt mai simple. Climatul muzicii pe care el o compune este sugerat prin lungi planuri învăluitoare, cu pajiști peste care trec norii, desișuri de pădure, apusuri de soare și seara, în albastrul cerului, luna nouă. Travelling-uri circulare dansează în jurul dansului perechii îndrăgostite sau le pecetluiesc primul lung sărut.
Timida fată este însă fiică de pastor, și pastorul se opune cu înverșunare legăturii ei cu un ortodox. Ciprian Porumbescu pleacă la Viena, se întoarce, compune opereta „Crai nou'', al cărei succes la Brașov va însemna pentru el un început al sfârșitului: pierderea fetei pe care o iubește și manifestarea din ce în ce mai acută a unei boli de piept, urmare a unei ierni petrecută în temniță.
Narațiunea filmului este dublată de un caleidoscop de imagini, de peisaje idilice, de lungi schimburi de priviri tăcute între îndrăgostiți. Scena de la temniță, întâlnirea dintre Ciprian și Bertha, se compune din foarte lungi prim planuri ale celor doi privindu-se. Invenția regizorului urmează aici apăsat și voit tradiția imaginilor frumoase și a sentimentelor înălțătoare epurate de „proză”, însetată de miturile romantismului.
Dincolo de discreta și sensibila interpretare a
Tamarei Crețulescu (Bertha) și de buna alegere a tânărului
Vlad Rădescu în rolul titular (asemănare fizică izbitoare cu Ciprian Porumbescu), în film apare o galerie impresionantă de actori de solidă reputație:
Dina Cocea, degajând o fermă prestanță;
Clody Bertola, fragilă și discretă;
Emanoil Petruț, plin de un dinamism teluric,
Amza Pellea, nuanțat cu subtilitate;
Toma Caragiu, amenințător și în același timp derizoriu;
loana Bulcă, elegantă și perfidă;
lurie Darie, portret în tonuri sensibile;
Sebastian Papaiani, entuziast și sentimental. Nu putem trece peste compoziția lui
Dan lonescu, inginerul de sunet al filmului, care în pastorul Gorgon oferă un portret nuanțat al intoleranței bigote. Dintre toate portretele, aș aminti îndeosebi compoziția lui
Constantin Rauțchi, hoțul din temniță, plină de harul minunat al vieții. Construit sigur și cu măiestrie, hoțul dovedește capacitatea regizorului de a îndruma actorul și de a reuși portrete de mare vigoare, capacitate pe care nu a utilizat-o de-a lungul filmului tot timpul la intensitatea ei maximă, unele apariții fiind diminuate de gesturi convenționale, veselii convenționale, duioșii convenționale, furii „negative” și ele cam convenționale uneori.
Imaginea, somptuoasă (pe ecran panoramic), se situează în zona unei lumi înfrumusețată de amintire și de omagiu. Peisaje splendide alunecă poetic, pline de o lumină adeseori ireal de frumoasă: câmpuri de flori, pomi în floare, cerul tremurând sub raza craiului nou, crângul scăldat de lună, noaptea străpunsă de lumina făcliilor.
Ovidiu Gologan și
Aurel Kostrakievici sunt niște profesioniști și asta se simte din plin nu numai când camera execută mișcări complexe și dificile.
Istoria este văzută în acest film prin aburul sonor al „Baladei”, nostalgice peisaje și evocări.
Radu Călinescu a conceput decoruri sobre în spiritul tradiției artei populare românești, decoruri în deplin acord cu viziunea regizorului, iar
Hortensia Georgescu a desenat costume inspirate din autenticul portului de atunci fără să se lase furată de imaginația culorii și formelor, dar și fără să dorească o patinare a lor, care ar fi venit în contradicție cu spiritul întregului film.
Biografia lui Ciprian Porumbescu înseamnă muzică. Dincolo de film, cântece ca „Trei culori…” sau „Pe-al nostru steag” trezesc în noi, cei de azi, ecouri adânci și năzuințe scumpe, iar frumusețea nostalgică a „Baladei” înfiripată pe vioara lui Ștefan Ruha constituie o reală desfătare.
Evocarea vieții și timpului unui compozitor și patriot ca Ciprian Porumbescu este un act pozitiv și necesar de cultură. Îl salutăm în primul rând pentru actualitatea patriotică a mesajului. Pentru emoția trezită în sufletele noastre de viața unui om care a pus iubirea de țară mai presus de orice.
