Un surâs în plină iarnă

     La a patra sa carte (după scurtă istorie a „Filmului documentar românesc" şi micromonografiile dedicate lui Jean Mihail şi Ion Bostan), Călin Căliman a avut norocul să descopere o editură - Crater - dispusă "să meargă la sigur" cu un potenţial best-seller. Pentru că mai mult ca sigur cinefilii de toate vârstele vor dori să afle „secretul" lui Geo Saizescu, cineast cu statut aparte în cinematografia românească dată fiind constanta sa dragoste pentru comedie, căreia i-a consacrat în majoritate cei 40 de ani de carieră. De unde şi subtitlul - tot o parafrază - „Un surâs în plină iarnă”
     Cum se consemnează şi în "Argument", cineastul-critic şi cineastul-regizor au în comun nu doar afinităţi spirituale, ci chiar o existenţă profesională şi socială intersectată adesea. Iar stilul colocvial-confesiv adoptat de cronicar face parte dintr-o inteligentă strategie, căci stimulează interesul cititorului angajat în parcurgerea unui aproape exhaustiv volum de exegeză, asezonat cu fragmente memorialistice şi ample citate din interviuri şi cronici.
     "Născut într-o zi cu ploaie de stele", Geo Saizescu se declară solidar cu toate marile personalităţi originare din Oltenia, iar cartea aceasta îşi propune să demonstreze că sentimentul acesta subiectiv nu-i lipsit de temei obiectiv. După ce a avut revelaţia propriului talent comic datorită lui... Domnu' Goe şi Soldatului Svejk, şi după o memorabilă vizită la Studiourile Buftea, după anii de studii la I.A.T.C., avea să urmeze şi un debut "de maestru" – Doi vecini, care i-a adus şi amiciţia unui maestru, Tudor Arghezi. Întrebat care ar fi „specificul" naţional al românilor pe care el, junele învăţăcel, să-l trateze comic, causticul poet şi pamfletar a răspuns sec şi senin „lichelismul”. Un viciu pe care comedio­graful-cineast îl va ataca adesea, ajungând să-l şi teoretizeze într-o comunicare (prezentată integral în paginile cărţii) susţinută la Academia Română cu ocazia Centenarului cinematografiei: "Lichelismul este o boală molipsitoare ce se strecoară în organismul social şi transformă viaţa noastră publică într-o tristă comedie. El se furişează pre­tutindeni pe unde socoteşte că poate trage folos, el distruge încrederea şi cu şiretenie împiedică fapta bună, răstoarnă judecata dreaptă şi opreşte desfăşurarea normală a evenimentelor. Lichelismul este la modă azi mai mult ca oricând în ţara noastră, îi face pe mari şi pe mici, pe tineri şi pe bătrâni să nu spună lucrurilor şi faptelor pe adevăratul lor nume, să promită şi să mintă, pentru ca să zăpăcească şi să linguşească pe cei în dependenţa cărora se găsesc".
     Această diatribă luminează într-un mod elocvent întreaga filmografie care, retroactiv, îşi sporeşte caratele, constituindu-se într-o operă cu program a unui orator care de tânăr a fost încrezător în funcţia primordială a genului, pledând pentru „bomba umorului românesc”. In fond, o virtuală metodă neconvenţională de a reintra în Europa şi de a ne impune lumii întregi.
     "Personajul" pitoresc Geo Saizescu a fost supranumit "Umbreluţa" datorită fai­moasei sale umbrele, moştenire de la tatăl său şi căreia i-a conferit nobleţe, purtând-o cu nonşalanţă atât în viaţa particulară, cât şi în viata eroilor pe care i-a întrupat pe ecran ca actor în peste 20 de pelicule. Depăşind condiţia "petei de culoare”, "actorul” Saizescu intră în categoria „făuritorilor de mari roluri mici”. De altfel, regizorul are cultul tipo­logiei şi e convins că „marile cinematografii s-au impus prin eroi”. De unde "pariul cu Păcală” (dar nu numai cu el, ci şi cu alte personaje deja însufleţite sau doar proiectate) de unde şi atenţia acordată casting-ului vedetei în special. Ceea ce nu înseamnă că cineastul şi-a uitat vreodată de principiile legate de consistenţa obligatorie a conflictului comic, implicit de colaborarea cu redutabili scenarişti.
     Unul dintre „secretele” sale este semnalat de autorul cărţii drept echilibrul păstrat între exigenţele publicului şi cele ale criticii. Ceea ce îl plasează în cinematografia autohtonă între Jean Georgescu şi Ion Popescu Gopo. Interesant este că o cronicară franceză (Christine Salducci) vedea în el la vremea Balului de sâmbătă seara „un mic Tati".
     Apreciere de care a fost mândru şi care l-a stimulat să devină "mare". În maturizarea sa a contat desigur şi ceea ce Călin Căliman numeşte „lecţia îngerilor trişti" — experienţa scenică şi de televiziune care avea să-i nuanţeze verva satirică printr-un lirism discret, ataşant, ce-i sporeşte jovia­litatea proverbială. Acestea fiind coordo­natele pe care s-a plasat cineastul indiferent că a abordat comedia muzicală sau poliţistă, satira sau, mai rar, drama. Totdea­una — ţine să precizeze autorul monografiei — evitând cocesiile, compromisurile, vulgaritatea.
     Nu este uitată nici pasiunea defel cola­terală a regizorului pentru filmul documentar, cât şi generozitatea sa de mentor, exercitată de timpuriu printre cineclubişti şi încununată azi ca decan al Facultăţii de arte din cadrul Fundaţiei universitare Hyperion. Recunoscând că — aşa cum însuşi Călin Căliman o face — avem de-a face „cu o carte scrisă cu bucurie, dintr-o răsuflare, aşa cum am văzut, de fiecare dată, co­mediile lui Geo Saizescu", să-l lăsăm pe cineast să-şi enunţe o veche profesiune de credinţă: „Într-o lume suprasaturată de tragedia existenţei, eu vreau să prezint ceva din bucuria de a exista a unui popor”.
 

(Noul Cinema nr. 3/1998)