Dana Duma, critic prin excelenţă modern, cultura de specialitate la zi, cu fraza tăioasă şi privirea circumspectă, greu de ameţit cu floricele pe câmpie de peliculă, se ocupă de un „nebun", unul al zilelor noastre: Gopo. Îşi iubeşte subiectul, fără doar şi poate, de altfel a şi avut privilegiul să lucreze un timp prin preajma cineastului, dar nu este „ dispusă să dea crezare tuturor legendelor care circulă pe seama lui Gopo, în virtutea principiului „on ne prete qu'aux riches". Evocând una dintre întâlnirile creatorului român cu marele mag" adică Disney, despre care se spunea că i-ar fi propus omului nostru să-l angajeze ca scenarist, autoarea comentează sec: „Nu ştiu cât de adevărat este, dar mi se pare firesc ca Disney să fi apreciat capacitatea lui Gopo de a detecta subiecte „la zi", cu mare priză la public şi de a le pune în pagină într-un mod atrăgător. Un astfel de Gopo răsare şi din filele acestei cărţi; un cineast al acestor ani, pe cât de esenţializat, pe atât de năstruşnic în „fervoarea sa experimentalistă", şi în „lecturile sale nonconformiste", un spirit căruia postmodernismul i-a venit ca o mănuşă. Autoarea este însă vigilentă, ştie că are în faţa ochilor o nesecată sursă de vrajă, de aceea ţinteşte bine acea mănuşă. Nu cumva se întâmplă uneori să fie prea strâmtă sau prea largă? Chiar dacă gândul îi zboară la colegi faimoşi precum Stanley Kubrick, Richard Fleisher sau chiar Lucas, ea nu ezită să-şi exprime şi mici indoieli. Criticul iubeşte, dar nu idolatrizează.
 

(Adevărul literar şi artistic, 7 septembrie 1997)
 

     Ion Popescu−Gopo este unul dintre puţinii realizatori de film (chiar pe plan mondial) care au reuşit să îmbogăţească lumea celei de-a şaptea arte cu un personaj de referinţă — omuleţul cu floarea. „Numele său a pătruns în toate dicţionarele de cinema din lume, înainte ca autorul să împlinească 40 de ani”, scrie Dana Duma, constatând, totodată, cu tristeţe: „Din nefericire, puţini îşi mai amintesc azi, chiar în România, de prestigiul mondial al cineastului”...
     Dar în monografia pe care i-o dedică, cunoscutul critic de film Dana Duma nu îşi propune doar să ne amintească cine a fost acest cineast (deşi şi un asemenea demers ar fi fost vrednic de toată stima), ci tentează — cu succes — un lucru mult mai dificil şi mai ambiţios: să vorbească despre „o legendă numită Gopo”. O face cu deosebită căldură faţă de artistul a cărui colaboratoare apropiată a fost la Studioul Animafilm, punându-ne, astfel, în prezenţa a nenumărate date, fapte şi mărturii mai puţin cunoscute, unele — până acum — inedite din viaţa şi laboratorul de creaţie al celebrului cineast. De pildă „ucenicia” pe platourile de la O noapte furtunoasă („Norocul meu a fost că încă de pe vremea când eram elev mă strecuram pe platoul de pe fosta stradă Wilson... stăteam şi priveam cum lucrează Jean Georgescu şi cred că a fost un profesor excelent, pentru că explica amănunţit echipei tot ce făcea”); influenţa disneyană asupra acestui „anti-Disney” recunoscut („conştient sau involuntar, Gopo a preluat de la Disney o atitudine simpatetică faţă de protagonist (...) şi tonul optimist al filmelor sale”), lecturile nonconformiste din Creangă şi clasici, cultivarea genurilor de graniţă (basmul SF, comedia muzicală combinată cu desenul animat etc). Admiraţia faţă de o personalitate atât de complexă şi copleşitoare ca cea a lui Gopo, nu „contaminează” cu nimic analiza competentă. Discernământul criticului operează din plin, diagnosticele sunt exacte: „Oricât de importante pe plan naţional, reuşitele lui Gopo în filmul cu actori nu ajung să se ridice la valoarea creaţiei sale în animaţie (...) Ceea ce îl particularizează printre regizorii noştri este însă postmodernismul său, libertatea asociaţiilor şi plăcerea citării fiind definitorii pentru scriitura sa”.
     „Gopo” de Dana Duma — o carte absolut necesară în biblioteca unui cinefil.

(Noul Cinema nr. 5/1997)