Această maximă (uşor modificată prin contragere), aparţinînd lui Cicero este citată în finalul unui poem de Nicolae Cabel – litografie (V) – . Cugetarea originală suna astfel: Poeta nascitur, orator fit (poet te naşti, orator devii), dar urmaşul întru latinie a preferat forma restrânsă, pentru a sublinia funcţia exclusivă a poetului în arealul culturii. (Interesant e faptul că, dacă îl credităm pe Fernand Braudel – şi, oare, cine şi-ar permite să n-o facă? – tot Cicero e cel care a folosit întâia oară termenul de cultură în scrierile antice – Cultura anima philosophiae est)...
Introducerea aceasta (incipit!) nu intenţionează să facă altceva decât să atragă atenţia asupra sarcinii culturale pe care existenţa lui Nicolae Cabel şi-a asumat-o în ultima jumătate de veac, începând cu primele filme de examen, realizate sub privegherea atentă şi interesată a lui Victor Iliu, cu primele poeme, primele pagini de proză, primele eseuri şi cronici artistice...
Martor întâmplător ori ba al acestor începuturi, am rămas alături de acest camarad erudit şi subtil, ce avea să aleagă, după absolvirea facultăţii de film, calea documentarului cinematografic. Opţiunea sa regizorală fusese limpede, de la debut şi ea avea să funcţioneze timp de decenii, în serviciul unui gen despre care ilustrul său precursor britanic Paul Rotha spusese că este „de sine stătător, deosebindu-se tot atît de mult de filmul de ficţiune sau de teatrul filmat ca şi biografia de roman”. Deci, spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generaţie, absorbiţi de proiectele unor lung-metraje artistice, Nicolae Cabel a ales truda niciodată pe deplin răsplătită de glorie a unui segment cinematografic „socialmente necesar” (John Grierson , citat de Lindsay Anderson) – cum o dovediseră încă din anii ′20 - ′30 ai primului secol de cinema documentariştii germani, sovietici, americani, francezi şi (mai ales) britanici – care considerau, ca şi amintitul Paul Rotha, că „prin folosirea documentarului în scopuri dialectice, avem posibilitatea de a concepe întregi perioade de timp simbolizate prin existenţa moştenirii lor prezente şi care poate fi aranjată în formă dramatică pentru a exprima o varietate de noţiuni”.
Întreaga istorie a filmului documentar românesc şi universal confirmă faptul că avem de-a face cu un fenomen al creaţiei şi nu cu unul al reproducerii mecanice, cum s-a considerat la un moment dat. Iar contribuţia lui Nicolae Cabel la statutarea caracterului creator al filmului nostru documentar este fixată de zecile de titluri ce compun o filmografie bogată, substanţială, individualizată de acea componentă lirică esenţială ce demonstrează încă o dată că „poeta nascitur, non fit!” (poet te naşti şi nu devii cu vremea!).
Oricare din filmele prezente în această elegantă casetă de autor, reprezentând în totalitatea lor doar o zecime din ansamblul operei cinematografice a lui Nicolae Cabel – confirmă harul acestui cineast, controlând prin emoţie realitatea înfăţişată de el pe peliculă în ani diferiţi, pe subiecte ce acoperă o arie geografică impresionantă şi un timp istoric consistent sub semnul identificării unei construcţii fizice şi spirituale a unui edificiu naţional.
Poetica de autor a lui Nicolae Cabel se află cuprinsă frame by frame în peliculele rescrise pe video-discul alăturat dar şi în textele ce însoţesc albumul său vizual unic şi – probabil – irepetabil. Veţi găsi aici transcrierea şi analiza unor obsesii profesionale majore ori simple fulgerări ale gândului; veţi afla apoi mărturiile sale benevole ori pe cele provocate de alţii.
În toate veţi descoperi însă demnitatea unui autentic poet al ecranului românesc, un artist care a cunoscut – dincolo de conjuncturi felurite – libertatea rostirii şi funcţia eternă a spinei dorsale.
(Prefaţă volum)
