Un băiețel de nici cinci anișori e dus de părinți prima oară la cinematograf, undeva în Țara de Sus a Moldovei. Povestea de pe ecran era - cum își va aminti peste ani - „o melodramă sovietică” numită Balada Siberiei. Filmul i-a produs un devastator rău fizic, nu din cauza autorului său, un foarte bun cineast de altminteri (Ivan Pâriev), ci din pricina tulburătoarei mașinării audiovizuale ce proiecta pe ecran cadru după cadru, stârnind în viscerele micului spectator cumplite tulburări somatice. Această primă aventură n-avea să-l demobilizeze însă pe cel care, însingurat și rebel, va hotărî peste ani să domine balaurul de celuloid născocit cândva de faimoșii frați Lumière. Cert este că, după diverse experimente intelectuale (absolvă o facultate de limbi străine și chiar profesează timp de câteva luni în licee ieșene, jucând totodată în trupe de amatori cu un succes ce-l încuraja să aspire la un statut de profesionist, dar ratând două examene de admitere), se decide pentru regia de film. Încă trei eșecuri la admitere și, în sfârșit, este primit la IATC, unde va petrece cei cinci ani obligatorii de studiu, prea puțin atent la învățătura dascălilor și mult mai atent la ce se putea dobândi din proiecțiile sistematice din sala de la etajul trei al școlii sau din sălile de cinema din oraș. Astfel încât, peste ani, fiind invitat să vorbească despre magiștrii săi, nu va ezita să-i numească pe Antonioni, Bergman, Fellini și pe alți câțiva de același calibru artistic. Va absolvi IATC în 1972 (iar nu în 1974 - cum notează recente dicționare ce-i separă în două opera, cu o plăcere demnă de practicanți solemni ai ghilotinei, despărțind capul de trupul condamnaților). În 1975 iese în lume cu filmul Cursa, căruia i se adaugă Ediție specială, Probă de microfon, Croaziera, Glissando și Iacob, ce-l impun drept un cineast lipsit de complexe, imun la compromisuri politice și – nu în ultimul rând – drept un „lup singuratic” al generației sale, ce găsise în formula de „grup” o șansă în eludarea barierelor de tot felul.
În tot acest timp, pe meleagurile Bistriței transilvane, un alt copil deschidea ochii spre film ca posibilă lume a cuprinderii minții și a fericirii ochiului, descoperind apoi în adolescență peliculele lui Mircea Daneliuc drept reazim total al ființei. Ardeleanul acesta – devenit între timp gazetar și scriitor – a văzut toate filmele regizorului (dinainte și de după ’89, fără a le supune vreunei discriminări), dar, socotindu-l „frate”, s-a străduit să descopere „în spatele măștii încetățenite de dur, un suflet sensibil, onoarea și verticalitatea cunoscându-i-le dinainte”.
La un moment dat îi propune „un livre à deux”, o carte realizată cu folosirea din plin a posibilităților tehnice actuale. Astfel s-au născut, grație net-ului, aceste „convorbiri” apărute recent la Editura Adenium și pe care eu le-aș fi intitulat Being Mircea Daneliuc, într-atât este de scormonitoare, de angajantă, de sinceră această carte.
Ca unul ce-l cunosc pe Mircea din prima zi a sosirii sale în București, ca student la IATC, și care-am împărțit cu el căminul studențesc și, după absolvire, cazarma Școlii de ofițeri de rezervă din Drumul Taberei, știu că nu este un personaj comod. Personalitatea sa puternică nu se lasă descoperită ușor în variatele ei componente: intelectuale, afective, artistice. Când îi ascultam vorbele cu scrâșnet de șenilă, simțeam că în spatele lor se află o mașină de luptă gata să înfrunte șanțurile antitanc și minele antipersonal ce-i vor ieși în cale...
Profesionist a cărui cultură cinematografică superioară a contat în afirmarea creației sale, Mircea Daneliuc are orgoliul de a-și mărturisi „fără protocol” viața (singura interdicție pe care o impune conlocutorului este legată de femeile din viața sa, ceea ce mi se pare încă o probă a eleganței).
Multe dintre avatarurile artistice ale regizorului ne erau cunoscute din „Pisica ruptă” și – poate mai puțin transparent – din celelalte romane și nuvele ale sale. Ispita literaturii a apărut, se pare, în contextul în care filmele sale au întâmpinat tot mai multe blocaje. Astfel încât resemnarea pe care o încearcă la 70 de ani este echivalentă cu renunțarea definitivă la cinema. Este – fără îndoială – cea mai discutabilă opțiune a sa. Funcționarii culturii de azi, oricât de numeroși și de pricinoși ar fi ei, nu pot opri cariera unui mare cineast român și european, care, neinteresat de laurii festivalieri, și-a tratat de fiecare dată spectatorii cu respectul cuvenit marilor jurii internaționale. Observator atent al vieții de zi cu zi a unei Românii incapabile să se reformeze la nivel politic și – mai ales – moral, Daneliuc este autorul unei opere cinematografice peste care nu se poate trece à vol d’oiseau. Ea este înrădăcinată în solul unei patrii pe care aparent cinicul cineast o iubește infinit mai mult decât alții, gata să-i cânte în imagini frumusețile. Or, cum ne-avertiza cândva Antonioni prin personajul său Giovanni Pontano (v. La Notte), „țestoasa lui D’Annunzzio a murit mâncând tuberoze”...
După ’89, Daneliuc și-a continuat lupta cu ipocrizia, mediocritatea și suficiența unei lumi diforme, uneori monstruoase. Filmele sale (Tusea și junghiul, A 11-a poruncă, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie, Sistemul nervos, Legiunea străină, Marilena, Cele ce plutesc) au continuat să dezvăluie neliniștile unui regizor înscris – cum observa Călin Căliman – „pe orbita unui cinema total, eliberat de rigorile cenzurii și autocenzurii, cu obiective specifice unui alt timp social”. Consecvența lucidă a cineastului („personal consider verbul «a spera» în diateză pasivă din păcate. E leneș și fatalist. Nu-i mai bună o privire lucidă?” – p. 187) a stârnit multe nedumeriri și reacții abuzive ale criticii. Lumea s-a schimbat între timp, și nu întotdeauna în bine. Cel puțin în zona cinematografiei naționale, câtă va mai fi existând. („Chiar și A 11-a poruncă sau Senatorul melcilor nu mai pot fi repetate în complexitatea lor, pentru că tot ce se poate face acum sunt filme cu două trei personagii în interior. Fără o finanțare externă, aceleași personagii ar putea evolua, curând, într-o cabină telefonică.” – p. 194)
Cartea este, una a adevărurilor incomode. „Lenea de a te revolta e mai mare decât neplăcerea de a trăi cum trăiești”, declară Daneliuc la pagina 162. Ei bine, cred că tocmai revolta este semnul distinctiv al unei opere cinematografice ample și indivizibile, pe care cineastul ne-a oferit-o în cele patru decenii de cinema, de la filmele de examen, la Cele ce plutesc. Iar adevărurile aflate în carte au o gravitate ce nu admite plutirea...
Nu cred că destinul cinematografic al lui Mircea Daneliuc se încheie aici. Confesiunile făcute lui Alexandru Petria dovedesc faptul că laserul nemilos al minții sale scormone încă palierele societății românești cu acuitatea dovedită în tinerețe. Citindu-i rândurile cuprinse în carte i-aș putea sugera viitorul subiect, deși dă de înțeles că nu-l interesează: portretul plin de culoare (culoare și coridoare!) al unui om politic energic, al cărui nume nu-l dezvălui încă. O voi face probabil după Crăciun, când i se încheie mandatul...
