Se cuvine dintru început menţionat efortul cu totul meritoriu — atât al editurii „Meridiane” cât şi al autorului — de a „sparge gheaţa” de indiferenţă care înconjoară de obicei, creaţia documentariştilor noştri. Filmul documentar românesc este o realitate cu valori indiscutabile, de multe ori mai distinct structurate decât cele din lung-metrajul „artistic”, animată de căutările şi pasiunea unor personalităţi prestigioase: aceste motive îndreptăţesc nu numai apariţia acestui volumaş în „Biblioteca cinefilului”, dar şi alte lucrări, de analiză specializată, pe care nu ne îndoim că le vom putea parcurge într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Aceasta este, de altfel, şi ideea directoare a studiului lui
Călin Căliman. Fără să supraliciteze cu nimic meritele, dovedite în timp, ale documentarelor româneşti, autorul constată exact posibilitatea discuţiei despre o „şcoală a documentarului românesc”, şcoală care, dacă nu există încă proprio senso, se desăvârşeşte sub ochii noştri. Pornind de la această premiză, Călin Căliman procedează la o inventariere a zonelor tematice de investigaţie pe care le propune filmografia românească a genului, evidenţiind punctele de maximă altitudine, ca şi nereuşitele din cadrul fiecărei categorii.
Mai interesant, sub aspectul aportului personal, este capitolul intitulat „Vârsta artistică”, în care operaţia de triere şi consemnare este înlocuită cu incizia analitică, în profunzime, aplicată formulelor cinematografice folosite de documentarul românesc. Aici, Călin Căliman, — în spiritul celor mai bune cercetări de istorie a artei — este nu numai istoric, ci şi critic, postură ce înseamnă, pe lângă informaţie, opţiune şi atitudine. În acest sens, remarcabile sunt observaţiile sale despre pericolul „Iirismului juvenil”, al „supralicitării patetizante”; subtilitatea argumentaţiei convinge, după cum convinge şi delimitarea de nuanţă pe care o implică, între „frumosul autentic” (cu rezultate imediate în „documentarul poetic”) şi „frumosul căutat”.
Cum spuneam, toate aceste „asedii ale condiţiei documentarului” (cele negative nefăcând decât să pună mai bine în lumină pe cele pozitive) converg spre a demonstra posibilitatea unei şcoli documentaristice naţionale. Intenţionând să-i descifreze principalele caractere, Călin Căliman îi zăreşte, pe bună dreptate, filiaţii de tradiţie cu şcoala reportajului literar; documentarul poetic, miracolul anului 1964 (când a fost remarcat, ca atare, de critica internaţională de film), nu poate fi explicat, în apariţia şi dezvoltarea sa, în afara acestei fiIiaţii.
Ceea ce i se poate reproşa lui Călin Călirnan (dar numai dacă nu ţinem seama de faptul că volumul a fost conceput în realitate acum doi ani) ar fi eludarea momentului de stagnare — să nu-i spunem „criză” — prin care trece documentarul românesc. O anume doză de optimism fără suport, pe care cartea o conţine (cu toate obiecţiile relevate), atenuează întrucâtva semnalul de alarmă cu care, totuşi, autorul a ţinut să-şi încheie studiul. Dar chiar şi acest lucru poate fi de fapt doar o invitaţie la continuarea discuţiei, pentru care cartea lui Călin Căliman constituie un solid început, un prim bilanţ, făcut cu o seriozitate de invidiat.
(Cinema nr. 3, martie 1968)
