Dacă-i adevărat că societățile se despart râzând de trecutul lor, oamenii — luați individ cu individ — păstrează, în genere, trecutului o anume nostalgie... Și n-ar fi de mirare ca tocmai această dialectică să explice mai bine decât altele, succesul de care se bucură la marele public, filmele ce-și întemeiază demersul pe dubla mișcare, neîncetat du-te-vino, a spiritului nostru față de trecut.
Am privit, deci, cu plăcere noul film românesc consacrat celebrei eroine a lui Alecsandri — personaj de referință în istoria autohtonă a dramei și spectacolului, și care-l leagă definitiv pe creatorul său de valorile perene ale teatrului românesc.
Ca și precedentul — care în fapt, se resemnase la a rămâne o simplă „expunere de motive”, cum ar fi zis Topârceanu — noul film își datorează existența în primul rând osârdiei depuse, pe mai multe planuri, de Draga Olteanu Matei deopotrivă scenaristă și interpretă principală, populara actriță a înțeles să-și lărgească aria investigației la întreaga creație de gen a „bardului de la Mircești”, din care scenariul reține exact ceea ce-i convine ca dramaturgie și spectacol, închegând într-o propunere cu evidente calități cinematografice diversele „mostre” excerptate filoanelor luate în exploatare.
Căci, prin această captare a (cât) mai multor sugestii, scenariul — într-o măsură parcă mai hotărâtă decât filmul propriu‑zis — reușește să elimine bună parte din deficiențele de structură și de profunzime care făceau discutabilă piesa lui Alecsandri, propunând efecte de certă savoare, precum și un climat (destul de) compact și omogen.
Mi se pare, însă, că regizorul Mircea Drăgan (despre a cărui vocație către comedie am scris încă din 1971, la apariția primelor B.D.-uri) n-a fructificat decât parțial propunerile scenariului — concepându-și filmul aproape exclusiv ca pe o suită de „recitaluri” actoricești... Din acest punct de vedere privit Chirița în lași nu dezamăgește — relevând o bună știință a intrării și ieșirii personajelor, precum și a inserării mișcărilor acestora în echilibrul cadrului.
În aceeași ordine de idei putem enumera — de o claritate dramatică și vie — imaginea (semnată de Ion Marinescu, nume de prestigiu în domeniul său de activitate), ritmul vodevilesc al întregului film (asigurat și de montajul Adrianei Ionescu), costumele — de o sugestivă eleganță concepute de Ileana Oroveanu: toate acestea dând filmului o ținută pIastică pe cât de potrivită, pe-atât de plăcută... Interesantă, ca modalitate de a contribui la concepția plastică a filmului, muzica lui George Grigoriu: care semnează — pentru partitura Chiriței... — atât melodii originale, cât și transcripții libere după Al. Flechtenmacher.
Când mai gros când mai subțire umorul e mai totdeauna prezent (prin antifrază, chiar și în scenele liricoide dintre Luluța și Leonaș: cuplu de altfel distonant, dată fiind diferența de valoare dintre interpreți — Ruxandra Aramă, fără relief și Adrian Păduraru, de o marcată prestanță scenică... Puncte „de vârf” pe un (foarte subiectiv probabil) „grafic” al umorului, mi s-au părut a fi momentele susținute de Marin Moraru și Mișu Fotino (vezi, cu osebire, secvența conacului — ilustrare, la propriu și la figurat, a expresiei „a fi în pom”), de Ștefan Tapalagă și Jean Constantin (secvența „didactică” a declarației de dragoste), de Nae Lăzărescu (excelent în „serenada” de la hotel), de Cornel Constantiniu și Dorin Anastasiu (în cele câteva, scurte, „duete” muzicale — susținute cu aplomb).
Nu m-au convins Dem Rădulescu (deoarece am impresia că nici nu s-a străduit să convingă pe cineva de ceva), Bianca Ionescu și Cezara Dafinescu (șarjând de la început până la sfârșit), Vasile Gherghilescu (din pricina unei partituri monotone și reduse la minimum).
Cu nerv și cu o benefică „poftă de joc” — Ileana Stana Ionescu... Cât despre Draga Olteanu Matei (care cum se spune, „duce filmul pe umeri” — nu se poate să nu-i recunoști perfecta adecvare la obiect: printr-o vervă lucid stăpânită, prin ritmul precis al mișcării scenice, prin gesturile-i ce trasează sugestive arabescuri, actrița își pune inteligent în valoare seva robustă care-i însuflețește arta, dând viață unui personaj cu adevărat popular și smulgând astfel primatul actorilor care în tradiția instaurată de Matei Millo — se vroiau (doar ei!) „adevărații” interpreți ai Chiriței.
