O poveste de dragoste, mai curând un început de poveste, în cursul căreia eroii îşi descoperă un trecut comun: timpul războiului. Fata era pe atunci o fetiţă, bărbatul un foarte tânăr marinar. O alarmă i-a adus în acelaşi adăpost, o întâmplare a făcut ca tânărul marinar să devină erou şi din nou întâmplarea face ca de acest erou să se îndrăgostească fetiţa devenită adolescentă. Se va realiza această dragoste— născută ca în romane — din admiraţia unei fete pentru un erou cu numele înscris pe o placă de marmoră? Va fi eroul la înălţimea piedestalului ce i s-a ridicat? Şi este el cu adevărat un erou? Scenariul dezvăluie un Francisc Munteanu deosebit de cel care a făcut La vârsta dragostei sau Tunelul, foarte departe de cel care a făcut violentul Dincolo de barieră, poate mai apropiat, ca sensibilitate şi delicateţe, de La patru paşi de infinit, cu care actualul scenariu mi se pare că se înrudeşte. Mi se pare numai?
Francisc Munteanu: «Cerul» este un fel de continuare a «Paşilor». Dacă vrei, un fel de «Patru paşi de infinit» în zilele noastre — acţiunea se petrece în 1964, când perspectiva nu se înscrie «la infinit», ci undeva foarte aproape de noi. Dincolo de această înrudire aş vrea ca «Cerul» să nu semene cu niciunul dintre filmele mele.
Cinema: Cum v-aţi gândit să obţineţi acest: «să nu semene»?
Francisc Munteanu: Vreau să realizez un film cotidian, un film al zilelor noastre. Asta ca factură. Ca procedeu, aş vrea să fie pe cât se poate un film nejucat, un film trăit... Eu ştiu că în diferite momente ale existenţei personajelor, lucrurile au valori diferite, dar nu caut să le accentuez, nu caut să creez situaţii excepţionale pentru ca despărţirile sau nereuşitele să fie tragice. Vreau situaţii simple, de fiecare zi, cu tragismul, atât cât este el firesc de asemenea. În ceea ce priveşte construcţia filmului: acţiunea se petrece într-o singură noapte. Timpul se constituie doar din nişte retrospective care întregesc noaptea şi pe care nu am de gând să le intercalez, cum se obişnuieşte, ci să le integrez ca pe nişte continuări fireşti ale acţiunii, care justifică felul de a fi al personajului. Aş vrea să filmez astfel încât toate amintirile din timpul războiului, amintirile de ieri şi prezentul să constituie un singur timp: cel al filmului. Trecerea de la un cadru la altul se va face adesea — poate — în afara unor legi clasice ale montajului, fără obişnuitele racorduri. Asta dă senzaţia că între un cadru şi celălalt a trecut foarte mult timp. Am făcut probe şi în sensul acesta. Senzaţia pe care o creează materialul este interesantă şi convine felului în care am gândit filmul. Coloana sonoră va fi concepută în acelaşi stil. Sunetele care aparţin amintirilor se vor auzi uneori pe imaginea de azi, vor reconstitui o atmosferă, vor povesti mai mult decât spun cuvintele. Asta nu e nimic nou, s-a mai făcut. Lăsând însă la o parte stilul, procedeele sau genul, filmul trebuie să fie un manifest al dragostei şi al îndrăgostiţilor, împotriva războiului. Nu un manifest verbal, ci unul care, desprins de cuvânt, să rezulte din toată acţiunea filmului. Îmi doresc un poem închinat dragostei şi căutărilor pe care le presupune ea. Aş vrea să arăt în el rănile sufleteşti moştenite din timpul războiului, să arăt ce a rămas în noi de atunci şi până în zilele noastre.
Întrebându-l pe Francisc Munteanu−regizorul, ce a făcut între timp Francisc Munteanu−scriltorul, am aflat că în curând îi vor apărea un volum de nuvele şi un roman care s-a născut dintr-un film. Romanul se numeşte «Reîntoarcerea», dar care este filmul care i l-a inspirat, Francisc Munteanu n-a vrut să spună.