Cine a fost Ceauşescu? In contextul fiecărei dictaturi falsificarea, corectarea biografiei liderului maxim devine parte a hagiografiei oficiale, reifică figura acestuia acumulând atribute ritualice care ajută tranzacţionării simbolice a imaginii sale.
Cu timpul, un astfel de personaj devine spectral, acumulare de iconuri, prin continuă falsificare idealizantă, dimensiunea sa umană se estompează cu atât mai mult cu cât ea este accentuată de discursul oficial. Un astfel de personaj nu se lasă descifrat numaidecât, ceea ce a fost viu, autentic, în cazul lui, dispare, episoade incovenabile, defecte etc., umanitatea sa devenind una superioară, semidivină. Ceauşescu era bâlbâit, un execrabil orator. Nu este ironic că s-a legitimat tocmai prin a ţine interminabile discursuri? Era un om cu o educaţie precară. Nu este ironic că a ţinut să fie identificat drept geniu, un vizionar având expertiză în orice domeniu? Ceauşescu fusese crescut într-o familie numeroasă, într-o chiţimie. Nu este ironic că la ordinul lui necontestat a fost edificată una dintre cele mai mari clădiri din lume, Casa Poporului, un megalit pentru care buldozerele au ras cartiere întregi din vechiul Bucureşti? Ceauşescu provenea dintr-o familie săracă, fără nicio perspectivă a devenirii sociale. Nu este ironic că el şi-a construit o descendeţă simbolică care includea principalele figuri istorice ale neamului, încercând, la rândul lui, să edifice ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit „comunism dinastic"?
Ştim că materialismul dialectic şi istoric este în măsură să rezolve orice aparentă contradicţie, însă sunt aceste contradicţii structurale sau particulare? Acest ţăran declasat, se întoarce împotriva lumii din care a provenit şi încearcă să o distrugă alături de tovarăşii săi, în 1948 cu colectivizarea, şi ulterior, în anii '80, când a iniţiat programul de sistematizare a satelor. Cine a fost Ceauşescu? La toate aceste întrebări încearcă să răspundă Andrei Ujică, într-un mod special, dacă nu paradoxal, urmărind traseul destinal al lui Ceauşescu cu începere din 1965, momentul crucial al morţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, până pe 25 decembrie 1989, momentul execuţiei sale, numai prin ceea ce a fost înregistrat oficial de camera-eye. Filmul său care urmăreşte o desfăşurare cronologică a evenimentelor, pe modelul ascensiune-declin, este rezultatul unei selecţii după vizionarea a peste 1000 de ore de bandă, utilizând inclusiv capetele unor role şi exclude prezenţa oricărui narator, a oricărui martor. Avem un fel de Ceauşescu par lui-même. Remarcabil la Ujică este faptul că nu a conceput filmul ca pe un freaks show, elementele de grotesc se integrează firesc în existenţa dictatorului. Extrase din context, cele câteva scene domestice nu fac notă discordantă, nu avem în faţa ochilor monştri, stângăciile liderului conferindu-i şi o dimensiune umană. Unora filmul le-a părut apoteotic: nimic mai greşit.
Cred că
Andrei Ujică a evitat în mod deliberat să spectacularizeze subiectul, l-a lăsat să se dezvăluie de la sine, în ceea ce ţine de devenirea sa. Ceea ce aruncă în grotesc personajul este raportul pe care-l realizează cu sine însuşi, ceea ce este, şi cu un model exemplar, ceea ce vrea să pară. Ceauşescu vrea un rol grandios, participă la regie, el decide distribuţia şi împrumută elemente de ceremonial, în felul acesta îşi pictorializează autobiografia. În vizită la filmările pentru un film istoric,
Mihai Viteazul (1970) al lui
Sergiu Nicolaescu, Ceauşescu trece în revistă trupele compuse din răzeşi şi boieri, i se prezintă o scenă improvizată din Scrisoarea a IlI-a, dialogul celebru dintre Baiazid şi Mircea cel Bătrân, - scena este din alt „film", dar ce mai contează - şi-l întâlneşte la un moment dat într-un cort pe cel care-l va juca pe domnitor. Ceauşescu aproape că-l ignoră, el este purtătorul de sceptru, el este avatarul lui Mihai Viteazul, rolul istoric i-a fost atribuit într-un alt context. Când va fi învestit ca preşedinte, Ceauşescu va primi nu numai o cocardă tricoloră, ci şi un sceptru, butaforia rizibilă din filmele cu subiect istoric se transferă kitsch-ului aulic, conducătorul îşi trăieşte apoteoza în uriaşele desfăşurări coregrafice ale Cântării României. Ceea ce a reuşit să surprindă Ujică este degradarea lentă a liderului într-un contrast tot mai pronunţat cu iconurile care-i păstrează nealterată vârsta, degradare care o scandează pe aceea a regimului şi a societăţii româneşti. Momentului de autentic entuziasm, 1968, cu incriminarea intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, îi urmează momentele în care bucuria populară este mimată, scandările mecanizate, ritmul de mitralieră al aplauzelor, care acoperă unica voce contestatară a lui Constantin Pârvulescu, nomenclatura ca o maşină perfect unsă, automatizată pavlovian, spectacol de o rară abjecţie. În ciuda retuşurilor encom-niastice, figura conducătorului suportă exacţiunile unei coroziuni interioare, tenul se acoperă de pete, privirea se schimbă, până la a deveni suspicioasă. La ultima întâlnire cu Gorbaciov, în contrast cu calmul liderului sovietic, Ceauşescu pare un om încolţit, incapabil să-şi domine anxietatea, nevrotic, bântuit. Ultimele vizite de lucru la diverse alimentare de cartier oferă un spectacol suprarealist, femeile cu privirile stinse şi un zâmbet strâmb se pregătesc să-l întâmpine cu standurile pline, falsificarea unei bunăstări inexistente, însă toţi actorii sunt obosiţi, inclusiv actorul principal care asigură demnitatea farsei. Aplauze anemice îl însoţesc, colective muncitoreşti aliniate ca un pluton îi dau onorul, însă tot spectacolul are ceva chinuit, disperat continuat cu o tăietură perfectă în următorul cadru cu Ceauşescu citind o declaraţie despre evenimentele de la Timişoara. Camera se plimbă pe cele două aripi alcătuite din membrii marcanţi ai Comitetului Central. Mai mult decât Ceauşescu, aceştia par total vidaţi, păpuşi de mucava, nişte fantoşe, pură butaforie, apelul liderului are ceva de ionesciană punere în scenă a absurdului. Este una dintre ultimele reprezentaţii. Am căutat în acest film un gest care să-l reprezinte şi cred că nimic nu-l reprezintă mai bine decât un anumit fel de a da din mână, pentru că există mai multe feluri de a gesticula, însă niciunul ca acea anemică fluturare unde mâna se mişcă în plan vertical ca o schiloadă, nevolnică bătaie de aripă ruptă. O scenă devine remarcabilă în acest sens. Ceauşescu are un public restrâns dintre membrii principali ai CC al PCR, aliniaţi pe laturile unui careu, în poziţie de drepţi. Ceauşescu porneşte lent, împiedicat, un discurs total inept. Se vede că improvizează legând mecanic stereotipii, însă ceva nu merge, iar senzaţia de penibil se accentuează pentru spectator.
Ceauşescu dă din mâini în toate direcţiile cu aplombul disperat al unui înecat, cuvintele nici nu mai contează cât efortul de a transfera bâlbăiala în registrul gestual, este ca şi cum un mut ar încerca să exprime prin cuvinte o tensiune emoţională imprimând astfel o bizară violenţă gesturilor lui, iar momâile care-l ascultă obedient-canin accentuează starea de spectacol hoffmannian. În timp ce Ceauşescu îşi descompune tot mai mult discursul în gesturi dezarticulate, obosită, Elena Ceauşescu ia un nepermis pe loc repaus sesizat de cameră: efectul este devastator pentru întreaga scenă, de un comic nebun.
Andrei Ujică a reuşit prin montaj, prin decupajul esenţial, nu numai să ne ofere etapele degradării unui regim dictatorial, dar şi o punere în abis a unui personaj construit de circumstanţe, depăşit de circumstanţe, propria sa ficţiune, dar şi ficţiunea altora manageriată pe cât de grandios, pe atât de grotesc. Ceauşescu apare ca o expresie a patologiilor ideologice ale secolului XX, un eşec al utopiilor, şi în mod straniu, şi victimă a propriului eşafodaj autocratic, descompus de enzimele puterii, vidat, marionetă animată de impulsuri epileptoide, vorbită de un discurs inept, intranzitiv, un posedat dostoievskian. În scena procesului, din acest Ceauşescu a mai rămas doar un clişeu obsesional, este drept, unul care-l califică pentru tragedie în raport cu grotescul absolut al completului de judecată care în loc să-l incrimineze îl redă ficţiunii eroice a ilegalistului martirizat. Este ultimul act şi, turpitudinea juraţilor, incapacitatea lor de a construi un autentic act de justiţie îl scot pentru ultima oară în prim plan pe Nicolae Ceauşescu. Oricât de descompus, liderul îşi regăseşte aici o demnitate pe care cei din jurul lui nu o au. Este straniu acest ultim Ceauşescu, l-am privit cu tristeţe şi kitschul eroizant al filmelor cu ilegalişti mi-a venit în minte, Ceauşescu îl trăia pe deplin o ultimă oară.
