Operator al multor documentare de la „Sahia”, Doru Segal şi-a făcut un debut regizoral puţin obişnuit: primul său film Marile emoţii mici, descriind lumea unei grădiniţe de copii la „sfârşit de an” a cucerit la Leipzig „Porumbelul de argint” (1964), la egalitate cu prestigioasa Agnes Varda. La al doilea festival de la Mamaia, filmul a obţinut Premiul revistei „Cinema” pentru autenticitate şi simţul umorului. După acest succes, operatorul şi-a reluat aparatul, regizorul intrând în aşteptare. E o duplicitate extrem de favorabilă unei discuţii de lucru, fără prea multe menajamente:
— Deşi critica a fost unanimă în a recunoaşte virtuţile şi farmecul
Marilor emoţii mici au apărut până la urmă şi inerentele obiecţii. Cred că n-a fost nicio ingratitudine, ci o exigenţă normală.
Doru Segal: Evident.
— Din câte am citit, obiecţiile s-au centrat nu atât pe filmul propriu-zis, ci pe perspectiva pe care o deschide. Ţi s-a cerut să ataci teme mai dificile, filmele cu copii având o anume facilitate în succes, sau, după expresia unui apreciat critic, plecând câştigătoare de la bun început. Ce părere ai?
D.S.: Iniţial, aşa e. Există teme facile, cuvântul „facilitate” în artă sună urât. Dar după acceptarea aceasta de început, discuţia nu se simplifică, dimpotrivă. Nu vreau să apăr filmul meu, nu văd de ce, aş putea spune că mă bucură faptul că am ridicat probleme. Mai mult: din câte ştiu, în ultimii 3-4 ani (cam de la
Primii paşi ai lui Ionică al lui
Barta) nu s-au mai făcut în studiou filme dedicate copiilor şi copilăriei şi iată că de la prima rândunică se pune în discuţie primăvara, întregul sezon pe care, zice-se, această rândunică îl anunţă. Părerea mea — şi de aici cred că se complică lucrurile — este că nu avem de ce ne teme în faţa filmelor noastre care pleacă de la bun început câştigătoare. Cel puţin acum, în această fază de dezvoltare. Subliniez, acum. Cred că avem nevoie stringentă de asemenea filme câştigătoare.
— S-ar putea interpreta că inviţi lipsă de exigenţă.
D.S.: De ce? Ce sunt aceste filme câştigătoare? Sunt filme care atrag simpatia imediată a publicului, filme care merg repede la inima lui. De ce să nu facem asemenea filme? N-am realizat destule documentare care plecau de la început necâştigătoare? Suntem în acel stadiu în care publicul nostru e sătul de filmele care-i caută adeziunea şi acordul? Documentarul nostru oricât a fost elogiat de specialişti — nu are deocamdată o „viaţă uşoară” la public, de ce să ne înşelăm? Cum să-l impunem altfel decât vorbind spectatorilor despre ce le place, ce-i doare şi ce-i bucură?
Florica Holban a făcut o anchetă despre responsabilitatea părinţilor în educaţia copiilor. E o temă care porneşte învingătoare „din plecare”, foarte bine, e o temă acută, de interes public, să n-o facă pentru că va avea succes? Încă o dată: suntem oare în faza în care să ne temem de succes, să suspectăm temele de succes? Ştiu că există un rafinament subtil al dezgustului de succes. Nu mi se pare actual, cu riscul de a nu fi subtil. Pe urmă, mai e un aspect care trebuie luat în consideraţie: există teme „facile” care rămân facile şi altele care, printr-o tratare inspirată, devin grele, grele de sensuri şi frumuseţe, deşi au pIecat de la o problemă uşoară. Vreau să spun că „plecarea” nu e suficientă în judecarea unui film. Contează în aceeaşi măsură parcursul, ce se întâmplă pe parcurs şi „sosirea”. În documentar contează enorm să găseşti uşor teme arzătoare, nevralgice, dar mai important (deşi, în paranteză, ţin să spun că noi nu avem deocamdată această uşurinţă binecuvântată şi deseori complicăm prea mult, încercând să extragem minereu din piatră seacă), mai important, zic...
— Iartă-mă crezi că
Marile emoţii mici erau o temă nevralgică? Ţi s-ar putea riposta că...
D.S.: Dacă prin nevralgic se înţelege o durere de dinţi, — nu.
Marile emoţii mici, nu erau nevralgice, nu erau dificile în acest sens. Depinde însă de sensibilitatea fiecăruia, ce importanţă dă dragostei părinţilor pentru copiii lor, cât de arzătoare li se pare pentru societate o festivitate la o grădiniţă. Mie mi s-a părut important, deşi ştiam că tema e „facilă”. Esenţialul nu e în această polemică, ci în faptul că tema uşoară a prilejuit echipei o muncă intensă, grea, pe parcurs. Cred că „facilitatea” temei se răscumpără numai aşa. Filmele câştigătoare din plecare ridică probleme de limbaj cinematografic, de fantezie, de conducere a poveştii, de montaj, farmecul lor iniţial nu numai că nu te absolvă de probleme; dar te obligă la ele, altfel rămân jucărioare drăguţe, de succes leneş, ceea ce e mai rău decât insuccesul unui film plecat greşit de la bun început. În orice caz, merită să-ţi faci mâna, cum se spune, să-ţi baţi capul cu asemenea să te îngrijoreze dezvoltarea unui farmec iniţial, decât să te complici cu probleme născute-moarte.
— Ai subliniat de câteva ori în discuţie „faza actuală”, „acum”, ce crezi că ar trebui acum în documentarul nostru?
D.S.: Nu sunt de loc exclusivist — cred însă că trebuie să înmulţim filmele directe, filmele-anchetă, documentarele într-adevăr documente despre oameni, cu oameni, cu oameni precişi, surprinşi mult mai compiex decât până acum, cu probleme exacte, atacate pasionat. Toată lumea ştie că filmăm bine şantierele, de pildă, dar imaginile noastre pe bene, pe macarale, pe planşee, — nu duc în adânc şi ajungem la imagini-standard, foarte frumoase, dar standard. Ce se întâmplă cu constructorii aceştia după muncă? Ce fac cu timpul liber acolo, pe şantier? Ce fac femeile lor? Cum îi aşteaptă, cum trăiesc aceste familii? Aparatele noastre tac.
— Din cât înţeleg nu eşti pentru ceea ce se numeşte grosso modo, lirism.
D.S.: Nu-i chiar aşa. Adică antilirismul în documentar e bine să nu fie dogmatizat. Lirismul poate deveni speculaţie şi expresie studiată a golului de idei. Dar o anumită tendinţă lirică, sinceră, ne aparţine şi nu merită a fi extirpată. Cred că ea trebuie educată într-un contact fără echivoc cu realitatea. Mi-a plăcut
Şcoala de la Meri al lui Petrovici, tocmai pentru echilibrul dintre lirismul lui binecunoscut, poate prea afişat în alte producţii ale lui, şi proza cotidiană a cantonului. Nu l-aş sfătui însă pe Petrovici să se arunce acum, după găsirea acestui echilibru, într-un poem floral, unde să fie poetic. Ne e din ce în ce mai necesară educaţia în cotidian.
— Totuşi, după, cum se ştie, cotidianul, nu mai prezintă atracţie peste hotare şi s-ar putea părem anacronici.
D.S.: Nu putem arde etapele. În documentarul rnondial se zice că există o criză după consumarea ciné-vérité-ului şi se cer noi experimente care să ocolească de data asta realitatea. Ne putem noi permite asemeni experimente numai din dorinţa de a fi „la zi”? In primul rInd nu trebuie să apărem anacronici faţă de realitatea noastră, faţă de spectatorii noştri şi dacă obţinem această linişte, atunci ne putem gîndi şi la ce „merge” şi ce „nu merge” peste hotare. Nu e nicio incompatibilitate. Nu cred să existe în lume documentarist serios care să înlocuiască studioul „pieţii interne”, cerinţele ei cu cerinţele contradictorii, deseori arbitrare, ale juriilor internaţionale. Nu se poate crea nimic valabil sub obsesia premiilor şi juriilor — Leipzigul nu mi-a răpit luciditatea.