Habar n-am dacă formaţia de origine a lui
Mircea Daneliuc este regia sau actoria — ca atare n-aş putea spune cu precizie că joacă din stomac pentru că filmează din stomac sau invers. Oricare ar fi răspunsul, faimoasele „guts”, pe care unii le scriu „cojones”, deţin un rol teribil de important în filmografia unui cineast — iar când ştii să le foloseşti inteligent (mai ales dacă nu te-a învăţat nimeni şi o faci din instinct) rezultatul poate fi imparabil.
Incapabil să aleg un singur titlu, am revăzut trei favorite, într-un week-end scoţian, rezultat al combinaţiei dintre gradele de afară (şi din casă) şi sloiurile de pe şira spinării. Domnilor, am niscai întrebări... Cum e posibil ca o ţară care a produs asemenea filme să fie considerată, până mai an, demnă de coada vacii atunci când venea vorba de cinema? Şi, dacă tot am ajuns aici, cum dracu' de s-au produs filmele astea, pur şi simplu? Cum i-au prostit pe ăia din CC sau/ şi de la cenzură, ce năzdrăvănii le-au îndrugat de le-au dat drumul, chiar şi pentru scurtă vreme? În
Cursa (debutul din 1975), un soi de
Cuţitul în apă juxtapus până la absurd pe scheletul
Salariului groazei,
Albulescu se joacă de-a Dumnezeu cu glas tare — până la finalul cathartic habar n-ai nebun, dacă-i o brută sau dacă-i un strigoi (probabil toate trei la un loc) —, iar regizorul însuşi apare în debut pe post, de reporter cu aptitudini de... regizor, anunţând, într-un generic pe cât de antologie, pe atât de „godardian”, obsesia pentru înregistrare/ supraveghere care va deveni tema celui mai titrat film din carieră. În
Proba de microfon (1981), povestea de amor deopotrivă damnată şi tuşantă dintre reporter şi subiectul său devine palpabilă abia în actul trei, poate pentru a îndepărta niţel atenţia de la necropsia acidă şi (dacă ne gândim la perioadă) aproximativ inconştientă a „omului nou”, fără prezent şi fără viitor (întreg filmul, şcoală de mixaj sonor, este împănat cu declaraţii candide din off ale oamenilor de pe stradă, din fabrici şi uzine) — doar în finalul mut şi distant, desprins parcă din
Conversaţia, regizorul/ actor (şi ce actor!) ne aduce aminte că suntem într-un film de cinema şi că undeva, cineva priveşte. În
Croaziera (1982), Daneliuc.renunţă la personajul principal şi reuşeşte un portret dezolant de ambiţios al unei generaţii-fantomă, o generaţie „premiata” cu îndemnuri tovărăşeşti la vâslit (!), o generaţie radiografiată fluent şi subversiv — poate cinema-ul românesc nu s-a aflat niciodată mai aproape de Robert Altman. O replică Ia
Concursul lui
Piţa, ziceţi? Poate — dar o replică tristă/ pătimaşă, fără metafore greoaie şi de un umor răvăşitor, susţinută de o distribuţie... „overlapping” (Nicolae Albani, Paul Larivc, Daneliuc himself şi muza
Tora Vasilescu, o Anna Karina chiar mai talentată). Suntem în 2008 şi mă bântuie două idei: 1. aplaudăm astăzi imitaţii după stilul de rostire şi vocabularul tipice perioadei şi le admirăm „veridicititatea”, uitând că alde Daneliuc le-a redat perfect, atunci, din sânul sistemului!!!; 2. excursia în sine, dominată de ridicol seamănă grozav (groaznic?) cu team-building-urile „moderne” — şi mai bine mă opresc aici. Da, trebuie să ştii când să te opreşti — înainte ca acea lehamite profundă, transformată în ură, transformată în artă să devină, în braţele descătuşate ale libertăţii, o mostră de isterie diformă, câteodată percutantă, întotdeauna obositoare. Prefer deci să-l salut din nou pe autorul trilogiei mai sus amintite şi să mă gândesc, ei bine, cât de mult îi datorează tinerii regizori de azi — am senzaţia acută că el este cel care a sădit sâmburii acestui nou cinema tăios şi necesar, demult, pe vremea când nu-l durea burta enorm.
