Ce salvăm din filmul românesc ante-1989?

     Reconstiuirea, Moromeţii, Secvenţe – Adică: Reconstituirea lui Pintilie, Moromeţii lui Gulea şi Secvenţe al lui Tatos. De ce îmi plac? Pentru a răspunde la întrebarea asta aş avea nevoie de ceva mai mult timp şi de nervi într-o condiţie ceva mai bună. Voi încerca însă să fiu concis.
     Deci: Reconstituirea mi-a arătat pentru prima dată pe ecran cine suntem şi, pe undeva, în ce fel — cum spunea Desmond Morris — ne petrecem o bună parte din timp examinându-ne mobilurile superioare şi tot atâta timp ignorându-ni-le în mod studiat pe cele fundamentale.
     Moromeţii mi-a arătat cam de unde venim. Şi mi-a arătat-o cu atâta tandreţe şi dragoste, încât mi s-a făcut frică. Şi nu vorbesc de noi, românii, ci, pur şi simplu, de noi, oamenii. À propos de chestia asta, Hermann Keyserling, în „Analiza spectrală a Europei” spune, în introducere, aşa: „în mod firesc, toate popoarele sunt respingătoare. Omul în sine e o fiinţă discutabilă. Numai în rare cazuri excepţionale, un exemplar din specia lui îndeplineşte exigenţele pe care le are instinctiv faţă de fiecare dintre semenii lui”.
     Secvenţe mi-a arătat ce suntem. Şi-anume, nişte fiinţe torturate de mărunţişuri şi condamnate în mod definitiv şi indiscutabil la însingurare. Această Noapte americană românească reuşeşte ceea ce Truffaut n-a reuşit. Adică, să pună degetul pe ceea ce mă doare cel mai tare. Adică să vorbească cu imagini în mişcare despre imaginile în mişcare şi să mă aducă la enunţul din Ecleziastul 1:2. De altfel, filmul conţine cadrul care mă emoţionează cel mai mult din tot ce s-a filmat la noi. Cum e oare să vorbeşti despre Singurătate arătându-ţi (te!) personajul singur într-un apartament? Greu, îţi spun eu.
Acum, gândindu-mă mai bine, realizez că Reconstituirea îmi induce o bucurie nemărginită, Moromeţii mă întristează până la lacrimi (pun mâna şi beau!), iar Secvenţe-le lui Tatos mă pietrifică.
     Nu există decât o singură concluzie: sunt ataşat de aceste trei filme pentru că autorii lor sunt în egală măsură îndrăgostiţi şi îngroziţi de oamenii care suntem şi au reuşit să îmi transmită şi mie această mare emoţie care nu poartă nici un nume. Îmi plac pentru că, filme fiind, întorc spatele cinema-ului şi, consecutiv, ne arată că omul şi lumea imperfectă pe care a creat-o merită mai multă. atenţie.