„Castelul din Carpaţi” – cronică de film (2)

     Probabil că un sentiment de recunoştinţă faţă de scriito­rul francez care a atras aten­ţia Europei «nu numai asupra frumuseţii unui peisaj legen­dar, ci şi asupra dramei naţionale a românilor din Tran­silvania secolului trecut» (nota traducă­torul recentei ediţii a «Castelului...») i-a hotărât pe Nicolae Dragoş şi Mihai Stoian să aducă pe ecran romantica povestire a lui Jules Verne. Imboldul — mai mult de natură afectivă decât estetică — justifică importan­ţa pe care, pasionaţi de istoria naţională, scenariştii o acordă cadrului concret al dramei şi mai puţin elementului legendar­-fantastic, uşor desuet pentru noi, astăzi (misteriosul castel în care se petrec tot felul de miracole auditiv-luminoase, anticipări ale discurilor şi proiecţiilor cinematografice, devenite beneficii prea curente ale civilizaţiei noastre ca să mai impresioneze). Reconsiderarea a dus la lărgirea şi preciza­rea spaţiului transilvan vag sugerat în carte. Conacul tânărului Frîncu devine acum cen­tru al întrunirilor patrioţilor români ce redac­tează proteste împotriva abuzurilor impe­riale, loc de serbări câmpeneşti transformate în manifestări de redeşteptare a spiritului naţional. Partea italiană a filmului adaugă şi ea fire de acţiune noi, foarte complicate, poeticei întâlniri dintre Frîncu şi Stilla —  cântăreata urmărită pretutindeni de pasiunea distrugătoare a boierului Radu Gori (boier revoluţionar fugit în Italia după înfrân­gerea mişcării transilvane, purtând un destin tragic de «desperados» în cartea lui Jules Verne, dar sugerat pe ecran complice la un asasinat politic: suprimarea revoluţiona­ruilui Hociotă — posibil ucigaş al celebrissi­mei şi, în final, prin atragerea lui Frîncu la castel, răzbunător pe rivalul său nu numai din gelozie, dar făcând jocul — tot politic — al agentului imperial). Tratarea cinemato­grafică a situaţiilor nou introduse lasă prea puţin loc poveştii iniţiale de dragoste care, pe lângă straniile invenţii ale lui Orfanik, constituia farmecul romantic al cărţii.
     Din atmosfera învolburat-poetică a «Cas­telului» literar rămân câteva secvenţe care amintesc de Jules Verne şi totodată de vocaţia lirică a regizorului nostru, Stere Gulea, autorul frumosului poem realist larba verde de acasă. Foarte reuşit şi promiţător e începutul filmului, lenta intrare în atmosfera de basm a ţinutului: o dimi­neaţă la ţară, cu toate zgomotele familiare ale trezirii la viaţă şi, deodată, plonjând în mister uşor-demonic, apariţia insolită a marchitanului înconjurat de o aură miste­rioasă ce anunţă nemaipomenite aventuri. În aceste secvenţe, regizorul găseşte mă­sura exactă între cele două coordonate ale filmului, realismul cadrului şi fantasticul întâmplărilor. Pe parcurs însă misterul îneacă în detalii istorice ori tehnice com­plicate, aparate greoaie, manevrate de fana­ticul inventator şi filmate (îndeosebi în secvenţa finală a realizării spectaco­lului de sunet şi lumină la castel) în planuri mult prea lungi, montate în­cet, care taie fiorul, suspensul necesar într-o asemenea situaţie. La aceasta se adaugă şi expresia placidă, deloc surprinsă de tot ce se întâmplă în jur, nemistuită de un foc interior, a interpretului principal, Cornel Ciupercescu. Tânăr actor la care lipsa de experienţă cinematografică (dicţie apăsat teatrală, fixitate a privirii, solemnitate în gesticulaţie) şi-a spus un cuvânt greu.
     Deficienţa principală a filmului cred că rezidă în lipsa lui de unitate stilistică. Castelul... rămâne la jumătate de drum între un film istoric de bogată documentaţie şi o ficţiune romantică de vag mister senti­mental. Regizorul oscilează între cele două tentaţii — prima, imprimată de caracterul riguros realist al cadrului oferit de scenariu, cealaltă, de mirajul cărţii, de caracterul fabulos al literaturii romantice. Nehotărârea regizorală răzbate şi în tratarea plastică — operator Valentin Ducaru — unele cadre sunt concepute într-o poezie liric-descrip­tivă (vaporul alunecând pe Dunărea învă­luită într-un nostalgic crepuscul, îndrăgos­tiţii plimbându-se sub generoasa lumină de vară a parcului italian) altele, însă, într-un ton de realism prozaic, greoi (laboratorul alchimistului Ortanik sau ciudatele lui pro­iectoare montate în loja Operei, proiectoare de care nu se miră absolut nimeni, deşi sunt montate la vedere); unele scene sunt tratate într-o manieră convenţional­-idilică (serbarea câmpenească cu discur­surile ei politice care aparţin altui film, sau balul cu o figuraţie pestriţă şi stângace.).
     Partitura lui Lucian Meţianu se supune şi ea, fatalmente, oscilaţiilor de ton şi stil; ea prelucrează — inspirat — motive de operă, constituindu-se într-un ecou liric în scenele de dragoste, ori dramatic odată cu dispariţia cântăreţei şi căutările înfrigu­rate ale tânărului. Alteori sugerează, prin câteva sunete bine stilizate, un suspans care, din păcate, nu se încheagă şi la nivelul expresiei vizuale şi al ritmului filmului. Când regizorul (şi implicit colaboratorii lui) optează ferm pentru o direcţie sau alta, apar şi momente cinematogratice reuşite: înnop­tarea lui Frîncu la hanul de lângă graniţă (mi­că secvenţă antologică şi ca interpretare — Paul Lavric — şi ca atmosferă) sau, în cheie poetic romantică, plimbările îndrăgostitului pe străzile pustii, noaptea, sau furtuna pe care se întoarce Frîncu în ţară.
     O tânără balerină (Maria Bănică) în rolul cântăreţei Stilla aduce filmului nota stranie a privirilor fascinante şi totodată înfricoşate ale celebrissimei, dar mai puţin patima ce o mistuie pe nefericita îndrăgostită. Scurte, dar convingătoare, apariţiile lui Ovidiu Mol­dovan (neaşteptată compoziţie în rolul lui Hociotă), lon Caramitru (ziaristul), Irina Petrescu (principesa), Paul Lavric (han­giul), marchidanul (Dan Nasta).
     Inegală, ca rigoare documentară şi ca fantezie, munca decoratorilor (arh. Aureliu lonescu, costume — Svetlana Mihăilescu) având de reconstituit o epocă şi un spaţiu geografic binecunoscute: oraşul italian, de­loc uşor pentru condiţiile actuale ale Buftei. Mă şi întreb de ce nu evităm, din plecare, asemenea situaţii scenografice dificile care pun, clar în evidenţă, eroismul eforturilor?