Probabil că amintirea începuturilor sale în cinema l-a rechemat pe
Gheorghe Turcu spre zone frecventate iniţial şi pe care, presupun, le socoteşte mai adecvate resurselor şi aspiraţiilor sale.
Castelanii apare ca un film al revenirilor. Turcu se întoarce întâi de toate la comedie, gen care l-a sedus de la debut (
Cu Marincea e ceva − 1954), îngăduindu-i să arate o anume disponibilitate pentru satiră şi, mai cu seamă, pentru grotesc. Apoi, cineastul reia contactul cu mediul rural descris acum zece ani în
O mică întâmplare. În sfârşit,
Castelanii înregistrează reîntâlnirea regizorului cu scenaristul Süto András, cu care a conlucrat cu bune rezultate, remarcate la timpul său, tot la filmul
O mică întâmplare, şi cu
Marcel Anghelescu, protagonistul primelor lui două realizări.
Cine îşi mai aminteşte piesa «Nuntă la castel», jucată acum câteva stagiuni, recunoaşte imediat pe ecran unele «vestigii» ale ei. Practic, autorii au menţinut câteva tipuri de prim plan, dar le-au plasat în alte raporturi, abandonând complet conflictul dintre cei doi preşedinţi de cooperativă care punea în mişcare acţiunea piesei. Drept urmare, nu avem de-a face cu o adaptare simplistă de tip teatru filmat — ceea ce e bine. Dar nici nu suntem puşi în faţa unei noi organizări dramaturgice bine articulate, capabile să suscite interesul de la început până la sfârşit — ceea ce e rău. Subiectul suferă de o sărăcie a invenţiei, suita de întâmplări fiind tratată egal. Ele se înşiră expozitiv, ca mărgele pe aţă. Abia în a doua jumătate, un simulacru de intrigă (farsa jucată de inspectorul de la centru care stă câteva zile incognito în sat) dă întrucâtva impuls acţiunii. Marea dezlănţuire comică nu survine însă, deşi ironia subtilă a surâsului lui
Radu Beligan (interpretul respectivului rol) şi scăpărarea şugubeaţă din privirile sale păreau s-o prevestească. Lucrurile au rămas, cred, la jumătatea drumului, din pricină că o sumedenie de observaţii disparate (altminteri valabile, unele având indiscutabil miez şi ambiţie satirică) rămân amorfe.
Descripţia atmosferei satului, a amănuntelor existenţei cotidiene, e făcută în
Castelanii cu mijloacele comediei de moravuri, destul de convenţional însă, fără o preocupare specială pentru a pune în valoare savoarea situaţiilor. Satira vizează în primul rând teribila pasiune a chiverniselii care guvernează tot ce întreprinde nedespărţitul tandem Mădăraş-Golovici. Secvenţa plecării la târg are incisivitate, sub aparenta detaşare cu care aparatul de filmat înregistrează agitaţia lui Golovici care controlează febril fiecare «echipaj» şi raportează situaţia preşedintelui, instalat la o balustradă înaltă, de unde, ca un veritabil castelan, cuprinde cu privirea panorama şi adresează ultimele recomandări oamenilor. În schimb, când e vorba de vizita în sat a tovarăşului Crevete de la consiliul agricol raional (episodul vânătorii şi scenele de la cramă) convenţionalul, lipsa de naturaleţe a relaţiilor şi a dialogului diminuează simţitor hazul. În contrast cu atitudinea nonşalantă, autoritar-binevoitoare a şefului, nu a fost valorificată nuanţat şi cu umor acea crispare nemărturisită a subalternilor servili, provenind din afectarea voioşiei şi din efortul de a ghici prompt dorinţele oaspeteIui.
Virtuţile comice ale protagoniştilor, Marcel Anghelescu (Mădăraş) şi Tudorel Popa (Golovici) nu mai au nevoie să fie recomandate. Ei îşi schiţează personajele cu apăsată autoironie, iar operatorul Viorel Todan valorifică expresivitatea lor fizionomică. Dar predominanţa ilustrativului, limitarea la sursele unui comic bazat pe şarjă amintesc mai degrabă de tematica «brigăzilor artistice» amatoare, improvizate. Observaţia e cu atât mai valabilă în ce-i priveşte pe actorii distribuiţi în roluri secundare, reduse la locurile comune.
Ştefan Tapalagă apelează stăruitor la farmecul său personal, amestec de nostimă seriozitate şi de candoare puţin lunatecă, pentru a face credibil zbuciumul comic al preotului.
Ilinca Tomoroveanu şi
Traian Stănescu sunt un palid cuplu de îndrăgostiţi, cu totul exterior acţiunii,
Vasilica Tastaman, Dumitru Chesa şi Lazăr Vrabie nu au avut posibilitatea să depăşească condiţia precară a rolurilor. Există însă o apariţie de autentic haz ţărănesc, paznicul Ignat, prin care
Colea Răutu a reliefat isteţimea hâtră a personajului, mascată sub aerul de beţivan nepăsător şi niteluş încurcă-lume.
Slăbiciunilor de construcţie ale filmului li se adaugă şi carenţele de ritm, suplinite doar parţial de partitura spirituală a compozitorului
Tiberiu Olah (lipseşte acceleraţia comică, explozia poantelor, dinamismul contrastelor amuzante). De asemenea un exces de umor verbal, abundenţa dialogului ameninţă să acopere, tot explicitând suplimentar, chiar şi ce e suficient de elocvent în imagine.
