Un cocoş decapitat aduce ghinion atât timp cât nu-i găseşti capul spune un proverb săsesc şi motto-ul filmului se transformă într-un fel de parabolă a lui. În plină petrecere de majorat, "Exitus", a lui Felix Goldschmidt (David Zimmerschied), fiul unui sas cu scaun la cap şi un magazin de feronerie, printre perechile care dansează cineva a aruncat corpul în agonie a unui cocoş decapitat. Petrecerea degenerează, iar finalul ei dezastruos sub bombardament va pune capăt adolescenţei lui Felix şi va reprezenta începutul sfârşitului pentru comunitatea saşilor din România sau, cum spune hâtru unul dintre personaje, despre invazia ruşilor: Exitus Lethalis. Privind înapoi cu nostalgie la o perioadă aureolară, într-un fel de tinereţe fără bătrâneţe,
Radu Gabrea desfăşoară povestea între două acolade identice, ultima noapte de dragoste şi o reală noapte de război, o zi mai lungă decât veacurile în care comunitatea saşilor a dus o viaţă tihnită construind solidarităţi ce se dizolvă dintr-o dată sub impulsul demenţei totalitare. Războiul declanşează între adolescenţii care învaţă în aceeaşi clasă o competiţie belicoasă. Felix Goldschmidt şi Hans Adolf Bediner (Axel Moustache), un fel de Castor şi Polux, îşi confruntă prietenia cu tocsinele propagandei naziste, iar dragostea se încarcă de accentele dramatice ale urii sau frustrării developate pe fondul rinocerizării serenei comunităţi. Gisela Glückseling (Alicja Bachelda-Curus), evreica şi prietena ei Alfa Sigrid Binder (Iona Teodora Iacob), provenind dintr-o familie aristocratică, alcătuiesc un alt cuplu de forţe pe care însă războiul nu le antagonizează radical, dar pe care le separă conjunctural. Scenariul semnat tot de Radu Gabrea are suficient potenţial dramatic, iar, cu mici excepţii, întâmplările sunt articulate fluent într-un cadru cu detalii minuţios redate. Tablourile de societate sunt printre cele mai reuşite, mai ales cele de familie, când aceasta se strânge în jurul proiecţiei unor poze erotice, aşa cum Felix şi Gisela urmăresc în cinematograful tatălui pe Siegfried ucigând dragonul. Promenada domnilor îmbrăcaţi în costume albe, printre care se află şi o uniformă de marină a bunicului combatant în Primul Război Mondial, precum şi discuţiile pline de
bon mots reflectă farmecul discret de belle époque şi de staţiune modenă gen Baden Baden, Marienbad şi au strălucirea uşor melancolică de alb a câtorva dintre filmele lui Mihalkov. E o linişte şi o atmosferă care introduc episoadele flirturilor adolescentine. Tabloul idilic este sfărâmat de apariţia în pas de defilare pe Podul Minciunilor din Sibiu, oraşul în care s-a filmat cel mai mult, a unui grup de legionari. Este momentul în care în film apare antiteza, regizorul urmărind scrupulos demonstraţia, fără a mai împlini hegelian contrariile. Nicio clipă în film nu vedem prezent un ofiţer german, locul lor este deţinut de localnicii care-şi descoperă vocaţia belicoasă, în cercul de hitlerjungen fiind atraşi cei doi prieteni pentru a deveni bărbaţi, cum le prezice un alt personaj emblematic, Mailat (Dorel Vişan). Mailat joacă rolul nebunului înţelept, capacitatea sa de predicţie tratată cu amuzament de copii funcţionează impecabil. Gabrea separă apele astfel încâ să nu rămână vreo umbră de îndoială, drepţii cu drepţii, răii cu răii, linia de demarcaţie îi va separa pe cei doi prieteni, Hans Adolf devenind un fervent nazist, uniforma conferindu-i o iluzorie demnitate şi amortizând un puternic complex de inferioritate. Exagerările fac să se piardă savoarea multora dintre scene, unele rămase suspendate, neclare. Regizorul se arată ezitant cînd construieşte relaţiile adolescentine, aluzia homoerotică, spre exemplu, este mai puţin binevenită într-un cadru care solicită mai degrabă atracţia către celălalt sex, deşi tinerii siegfrizi sunt iniţiaţi în tainele spiritului de corp. Tropăiala prin curtea liceului, luptele organizate pe tăpşan, devastarea cinematografului sau prezenţa autoritară a comandatului Csontos pentru a expulza evreii din clasă, afişul "Nu servim evrei" alcătuiesc un cadru de violenţă aluziv la ceea ce se petrece în Germania, Polonia sau Ungaria cu deportările în masă. Filmul se centrează în bună măsură pe povestea de dragoste a lui Felix, centrul de greutate cade pe acest tânăr pentru care examenul de maturitate reprezintă dobândirea capacităţii de a discerne între bine şi rău. Ezitării iniţiale îi urmează un recul, este poate singurul personaj care trece un examen de conştiinţă, Hans se rinocerizează repede şi ai sentimentul că violenţa sa nu aştepta decât o justificare "teoretică", iar Gisela, jucând rolul calin al cenuşăresei constituie o bună substanţă de contrast pentru Alfa Sigrid, bruneta cu puseuri senzual-macabre, voluntară şi cu adevărat un personaj nuanţat, incomplet finisat. Din păcate, Gabrea creează adesea impresia de indecizie, spre exemplu, în scena finală cînd toţi se regăsesc în buncărul improvizat de bunicul lui Felix şi când Gisela se desparte cu un cântecel de un Felix amorţit, lipsit de instinct, care rosteşte o rugăciune, în loc de bun rămas şi în loc de orice reacţie; o scenă moale, a cărui dramatism s-a pierdut fără a câştiga ceva în plus măcar într-un registru absurdist. Filmul lui Gabrea pare realizat pentru televiziune, un film marca BBC care, cu toate stângăciile, posedă corectitudinea documentarului dramatizat. Constructul multicultural mi se pare artifical şi excesiv expus ca armonie deplină fără fracţii pe care războiul a spulberat-o definitiv. Lecţia de civilitate, de împăciuitorism, cu contraexemplele ei exagerate şi ele în scop didactic, dăunează filmului care pierde profunzimea complicatelor relaţii umane, astfel că uneori chiar defectele aduc nota de relativism necesar, unei linii clar trasate fiindu-i de preferat linia ce se pierde în necunoscut. Regizorului îi ies mai bine o serie de interludii familiale, precum discuţia dintre bunic şi nepot la un borcan de compot din care bătrânul soarbe cu un pai, scenă cu o dulceaţă medeleniană fără a cădea însă în dulcegărie, pe când scena cu fanatica mătuşă care aruncă cărţi din bibliotecă şi se instalează cu arme şi bagaje în ataşul motocicletei decolând spre al Treilea Reich este cabotină. Filmul lui Gabrea, precum şi cel al lui
Nae Caranfil, deschid şi către alte moduri de face film, onest, fără alegorisme obscure, fără derapaje stilistice, urmărind cu sensibilitate firul unei poveşti. Sentimentul cu care rămâi este că se putea face mult mai mult cu un scenariu bun, ofertant dramatic de către un regizor realmente talentat.