Pe străzile Bucureştiului vechi, la mese de cafenea tradiţională şi în săli de cinematograf cu coji de seminţe pe jos, poate fi văzută adesea, silueta unui domn ajuns demult la senectute, dar respirând din toate gesturile un neastâmpăr, o tinereţe neobişnuită. Nelipsita pălărie cu boruri tari pusă pe vârful capului, ochii vii şi totuşi absenţi, obrazul supt, de pe care parcă abia s-ar fi dat jos o grimă, felul ciudat de a merge, parcă plutind, parcă păşind pe catalige, măresc curiozitatea celor ce nu ştiu cine este familiarul trecător. Este regizorul şi actorul de film Jean Georgescu. Nu-l cunosc personal pe Jean Georgescu, deşi aproape opt ani de zile am fost vecini apropiaţi. M-am mulţumit să-l privesc, să-l studiez, să-l admir ca pe un personaj din trecut. Faţă de cei ce i-au dat mâna şi au conversat cu el am imensul avantaj de a-l vedea esenţializat, unic, într-un film compus din spusele istoriei şi din aerul comun pe care l-am respirat atâta timp alături. În ziua de azi Jean Georgescu este, cert, un pionier al filmului nostru de ficţiune, şi nu cel de pe urmă. Ba cel mai important. Pentru că din talentul său a ţâşnit într-o bună zi o capodoperă — ecranizarea „Nopţii furtunoase”, turnată într-un studio improvizat, în plin război, sub camuflaj. Nimeni nu l-a tălmăcit atât de bine, de sigur, de curat pe Caragiale în limba filmului nici înainte, nici după acel 1943 în care filmul românesc era, încă, un veşnic corigent. Mari, copioase fragmente din această peliculă ne însoţesc însăşi memoria despre Caragiale, în orice împrejurare, ca nişte întrupări definitive. Extraordinarul dialog în care se citeşte Vocea Patriotului Naţionale, numai acolo îl auzim şi vedem cu toate intonaţiile şi capcanele sale. Felul cum Beligan îşi declamă cu pince-nez-ul căzut, răvaşul celebru către angelul său radios, tot de acolo vine. Tot de acolo, Miluţă Gheorghiu, cu ochii săi mari, boldiţi asupra pulicului de la „Iunion”. Şi ceilalţi ochi, ai lui Giugaru, întorcându-se vigilenţi, cu gelozie şi stupoare, asupra colţului unde suferă înfierbântatul coate-goale. Noaptea aceasta din 1943 este un teritoriu clasic al culturii noastre, înzestrat cu miraculoasa calitate de a nu putea fi uitat, odată ce a fost cunoscut. Bineînţeles că meritele Jean Georgescu nu încep şi nu se opresc aici. Ele mai includ performanţele sale de actor din anii '20, temerarele sale filme de debut regizoral, celelalte ecranizări caragialiene, o comedie de actualitate care a făcut la vremea ei vâlvă, un basm cinematografic, un montaj dedicat peliculelor din trecut, numeroase documentare. Omul cu pălărie, ciudatul trecător cu aerul său absent a fost întreaga sa viaţă un căutător. Şi a reuşit să găsească în fiecare gen, fiecare film câte ceva, după bunul obicei al pionierilor. Dar mai presus de toate ne-a dat — lucru mai puţin obişnuit — o capodoperă. Nu e puţin. Câţi dintre noi am reuşit, oare, aşa ceva?
