Filmul istoric comportă greutăți și primejdii. Desigur, autorul are deplină libertate în născocirea detaliilor de articulație dramatică. Dar există și născociri interzise. N-ai voie, de pildă, să povestești pe peliculă că Napoleon Bonaparte a murit la Pitești.
Filmul lui
Sergiu Nicolaescu,
Capcana mercenarilor, nu se mulțumește, cu simple anacronisme, ci este numai neadevăr de la început și până la sfârșit. Acțiunea se petrece într-un sat din Ardeal, în iarna premergătoare actului istoric al Unirii din 1918. Eroul principal, colonelul von Görtz, grof și posesor al unui splendid castel, plin de obiecte de artă, este nebun. Nebun de balamuc. Cazul său clinic ar face desigur, obiectul celor mai pasionante cercetări medicale, dar, dacă am vrea să respectăm codul esteticii, care consideră anestetică nebunia medical caracterizată, asta ar anula de la început orice valoare de artă în acest film.
Așadar eroul nostru e nebun pur și simplu. O nebunie totodată criminală și murdară. Mica lui distracție e să organizeze o bandă de derbedei pe care îi pune să meargă în sat, unde fiecare pistolar va ucide, în fiecare casă, un om, fie moșneag, fie copil, fie femeie. Un om de fiecare casă, drept pedeapsă, pentru o vină imaginară. Desigur, țăranii aceia erau români, căci ne aflăm în Ardeal. Dar nu numai pe români îi ura nobilul colonel, ci pe „mârlani” — cum zicea Excelența Sa —, pe oamenii săraci în calitatea lor pur socială. Foarte curios e însă și modul în care autorii filmului (Liviu Gheorghiu și Sergiu Nicolaescu au scris scenariul) cred că e fotogenic să-i portretizeze chiar pe săteni. Ce cereau acei gravi țărani? Ei — de-a lungul întregului film — nu cer nimic. Ei (ori poate doar prizonierii italieni) au luat. Se mulțumiseră a ciordi din castel obiecte de artă, bijuierii, tablouri, etc. Ei (sau poate tot aceiași prizonieri) nu dăduseră foc castelului, dar incendiaseră un depozit de cherestea. Acele scânduri colonelul nostru le socotea sacrosancte. Ele (citez textual) „aparțin clădirii Patriei”. Distrugerea lor trebuia pedepsită. Întâi prin acea mică distracție cu un mort de fiecare bordei; apoi, prin mânarea, cu revolverul în coastă, a tuturor țăranilor în pădurile grofului, unde vor tăia lemne pentru cheresteaua „furată Patriei”. Și asta nu e tot. Cum spuneam cruzimea se aliază aci cu murdăria. Cum credeți că dl. colonel și-a alcătuit oastea sa privată? Mai întâi i-a găsit un comandant, pe căpitanul Luca (interpretat de
Mircea Albulescu), amantul doamnei contese (sau baronese, căci autorul cam confundă cele două titluri), — o femeie splendidă, (interpretată de
Violeta Andrei) dar bețivă, soția grofului colonel. Luca e nebunește amorezat de ea (și ea de el). Mândrul nostru baron (sau conte) „consimte”, să i-o împrumute lui Luca, dar cu condiția ca acesta să-i recruteze și să-i conducă grupul de mercenari. Iar doamnei contese, el, colonelul, nu-i dă voie să-i pună coarne decât contra plată. Doamna a moștenit enorm de mulți galbeni și foarte prețioase bijuterii, pe care colonelul doreștesă pună mâna. Von Görtz (interpretat de
Gheorghe Cozorici) e obișnuit să profite de pe urma farmecelor și averii soției sale. La un moment dat, când treaba se cam îngroașă, Excelența Sa spune: „S-ar putea să-l vezi azi pe maior. Știu că-ți cam plăcea. Fă-te frumoasă. Avem nevoie de el”. Maiorul (interpretat de Sergiu Nicolaescu) e adversarul lor, cel care a venit să salveze satul de teroarea instaurată de colonel. Colonel încununat de cineaști cu toate calitățile: încornorat, codoș, ucigaș și, bineînțeles, nebun de legat, Așa concep autorii noștri portretul ofițerului austro-ungar, al baronului von Görtz. Zoologic vorbind, e poate interesant acest caz de corcitură de pește, tigru și cornut. Dar estetic și etic vorbind, plutim în absurd, în imposibiI, în neverosimil. Dar... dar, amuzantă ironie, toate aceste imposibilități istorice trec neobservate! Naivitățile și infantilismele din filmul
Capcana mercenarilor lasă publicul indiferent! Din păcate, puțin le pasă veselilor spectatori bucureșteni de ce se întâmplase într-adevăr pe vremea când bunica lor era fată. Ei vin doar să se amuze la un film de aventuri semnat de Pardaillanul nostru național. Și într-adevăr, Pardaillan chiar și este. Justițiarul maior cu mica sa armată de 9 inși și cu sergentul zece bate măr oastea formidabilă a grofului (peste cincizeci de pistolari). Așa că bravul spectator de pe bulevardele Capitalei a conceput filmul ca pe o palpitantă comedie. Duceți-vă să-l vedeți. Veți constata că se râde tot timpul. Nu de ridicolul operei, ci de caracterul „serios-amuzant”, serios comic al întâmplărilor. Aici trebuie să recunoaștem realizatorilor o oarecare îndemânare. Povestea e plină de detalii hazlii și întâmplări senzaționale. Ba avem chiar și vreo doi Meșteri Manole. Mama contesei fusese închisă în turnul castelului, fuse deci zidită și lăsată să moară între acei pereți de soțul ei. Iar von Görtz repetă acest gest de familie. Alături de scheletul mamei, contesa este încuiată, de asemeni, în turn și e lăsată să-și imagineze cum frumosul ei corp se va descompune.
În sfârșit, pentru ca această comedie cu omor și zeflemele să se termine serios, adică cu happy-end, s-au băgat la început și la sfârșit câteva imagini documentare, despre adevăratele și marile evenimente ale epocii. A fost poate o greșeală că nu s-a băgat și ceva din scheciurile cu Nea Mărin.
Dar să vorbim serios, nu se cade să renunțăm atât de ușor la reconstituirea adevăratei istorii, la necesara și educativa evocare cinematografică a trecutului. Trebuie să fim atenți la filmele cu conținut istoric. Mai ales acum, când studiourile noastre își propun să ajungă la 60 de filme pe an.
