Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Călătoria lui Malaparte


     Dosarul voluminos al aportului documentar în privinţa progromului antievreiesc dintre 27 şi 29 iunie 1941 face incontestabilă realitatea abominabilă a acestui eveniment şi stabileşte certe vinovăţii care nu se prescriu odată cu trecerea timpului aşa cum nici familiilor sacrificate nu le pot fi returnate vieţile întrerupte brutal la momentul de cumpănă. Sunt răni în istorie care se cicatrizează urât şi aceasta este una dintre ele, iar memoria devine în acest caz o datorie de onoare faţă de cei care şi-au pierdut viaţa atunci pe considerentul că erau evrei, fără nicio altă justificare. Într-un fel, pornind de la romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte, filmul lui Radu Gabrea are şi o valoare restitutivă în spaţiul memoriei a unui eveniment mult timp ascuns în faldurile istoriei. Călătoria lui Gruber ridică o singură problemă care nu este propriu-zis a filmului, ci una a romanului autobiografic al lui Malaparte şi valorii pe care o are această mărturie a scriitorului italian aflat în calitate de corespondent oficial al presei italiene, în drum spre frontul sovietic unde n-a mai ajuns şi nu din cauza unei alergii. Istoricul Mihai Dimitrie Sturdza consacră un articol bine documentat, "Curzio Malaparte - martor ocular la ceea ce nu a văzut Iaşi 1941" - publicat în volumul Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa - acestei vizite pe care autorul articolului-studiu o consideră fictivă. Există două versiuni contradictorii ale episodului românesc, una profascistă, publicată în numărul din 5 iunie 1941 al celebrului cotidian, „Corriere della sera”, când perspectiva asupra războiului era una optimistă, altul în romanul pomenit mai sus, publicat după ce puterile Axei pierduseră războiul. Biografia prozatorului redactată de Giordano-Bruno Guerri îl califică pe scriitor drept un aventurier lipsit de scrupule, iar Guerri a demostrat pe baza manuscriselor lăsate de Malaparte „că textul lui Kaputt este, de fapt, o modificare oportunistă a unei versiuni iniţiale, pronazistă, antiengleză şi antisemită, ce urma să apară sub titlul God Shave the King” unde, desigur, titlul iniţial al cărţii era o parodie a imnului naţional britanic. Ceea ce i se reproşează lui Malaparte este „duplicitatea, plăcerea rafinată de a dăuna, lovind, pe rând, mai întâi în evrei, apoi în români, folosindu-se de exact aceleaşi evenimente.” Istoricul îl acuză punctual de mistificarea unui detaliu din mărturia sa, şi anume, episodul din roman unde scriitorul asistă la următoarea scenă: prinţesa Sturdza trecând în caleaşcă pentru a-şi face cumpărăturile ameninţă cu biciul mânuit de vizitiu un băcan evreu pentru a-i da pe gratis un pachet de unt. Explicaţiile istoricului vin nu numai pe bază documentară, ci şi din familie, este vorba despre propria sa familie. Ampla documentare asupra duplicităţii lui Malaparte relevabilă în bibliografia utilizată de istoric face indeniabil oportunismul scriitorului italian, oportunism ridicat la rang de doctrină „il transformismo”. Scriitorul îşi scria reportajele de pe frontul de Est, din stepele îngheţate ale Rusiei, sub soarele Mediteranei în insula Capri, aşa cum a devenit maoist imediat după război executând o vizită în China, ceea ce nu-l împiedica să solicite prezenţa Papei pe patul morţii concomitent cu aceea a carnetului de membru al Partidului Comunist. Papa nu se va deplasa la căpătâiul muribundului, în schimb carnetul de membru va sosi la timp. Singura problemă a filmului care documentează un eveniment real din punct de vedere istoric cu consecinţe nu numai istorice, dar şi morale şi aş spune, mai ales morale, este că se bazează pe mărturia unui farseur talentat, dar care reuşeşte să confere un dramatism real scenelor inventate. Cred că în calitate de spectatori putem face abstracţie de valoarea testimonială a „experienţei” autorului romanului, dar nu şi de valoarea morală a peliculei aşa cum un film precum cel al lui Radu Mihăileanu, Trenul vieţii (1998), ne oferă o parabolă a unui exod forţat în căutarea unui tărâm al făgăduinţei, o parabolă a unei umanităţi dizlocate de forţele oarbe ale istoriei care macină destine şi comunităţi întregi înrădăcinate cutumiar. Ceea ce dă forţă filmului lui Gabrea ţine de faptul că personajul său, excelent interpretat de Florin Piersic Jr., nu participă direct la evenimentele atroce. Avem o tangentă la oroare şi nu expunerea ei. Experienţa personajului aflat în căutarea unui medic alergolog evreu, doctorul Gruber (Marcel Iureş), de negăsit în talmeş-balmeşul birocratic al unor autorităţi timorate de ticăloşia pe care fie au comis-o, fie au gerat-o, face tot filmul. Autorităţile dau din colţ în colţ când trebuie să-l găsească pe Gruber, dat fiind faptul că nu se ştie precis dacă el a făcut parte din lotul de evrei deportaţi. Atitudinea acestor autorităţi este ambivalentă, iar românii ar putea recunoaşte tipicul balcanic-răsăritean, pe de o parte, mitocănia cea mai agresivă cu reacţiile isterice ale Colonelului Niculescu-Coca (Claudiu Bleonţ), pe de altă parte, slugărnicia vicleană a funcţionarului local care încearcă să dreagă busuiocul, ambele privite cu dispreţ nedisimulat de către ofiţerul german, Col. Freitag (Udo Schenk), obişnuit cu ordinea şi disciplina teutone. Aflat la un pas de a vedea cu ochii lui oroarea, aflată în spatele uşii unui vagon, personajul Malaparte este împiedicat ultimativ de un soldat român, în ciuda documentelor de care dispune. Însă poate vedea gropile umplute cu var pentru depozitarea cadavrelor şi mormanul de încălţăminte şi îmbăcăminte al evreilor morţi sau petele de sânge de pe zidurile primăriei, semnele unor execuţii sumare. Ceea ce reprezintă o reuşită a filmului ţine de atmosfera lipicioasă de teroare tăcută căptuşită cu febrilitatea isterică a autorităţilor de a şterge urmele care nu se lasă îndepărtate, de a se gudura pe lângă oaspetele inportun şi mult prea curios. Lângă rigurosul ucigaş german, cu maniere, stăpân pe situaţie se află aliatul mediocru, slugarnic, zelos, care face lucrurile prost. Întâlnirea dintre Malaparte şi Gruber are potenţialul unei autentice mărturisiri, nu prin cuvinte, ci prin schimbul de priviri. Malaparte deja ştie fără să fi văzut oroarea, iar Gruber, cu fineţea particulară a oamenilor sensibili ştie că Malaparte ştie. Consultaţia nu reprezintă mare lucru, între doctor şi pacient relaţia este corectă şi profesională, competent, medicul evreu îi prescrie medicamentele de care are nevoie. Tensiunea se află însă în normalitatea pe care scena o degajă, este ca un fel de ochi al ciclonului, unde se instalează un calm desăvârşit. Cred că Gabrea ar fi avut mai mult de câştigat dacă sugera actorului, Marcel Iureş, diminuarea registrului emotiv. Avem un straniu anticlimax, nu e nevoie de mai mult decât de o strângere de mână sau de o privire pentru revelarea unei tragedii, iar faptul că normalitatea se află acolo dezvăluie, de fapt, dezechilibrul imens al lumii în care trăiesc şi Gruber şi Malaparte, ieşirea din ţâţâni a acelei lumi devenite absurd-monstruoase pentru care normalitatea episodului constituie cel mai bun turnesol. Filmul lui Gabrea rămâne unul de referinţă cu acest adagio: romanul lui Malaparte şi mărturia sa nu pot constitui o bază documentară pentru un eveniment real, din fericire suficient documentat pentru a scoate la iveală oroarea şi a ne obliga la un exerciţiu moral.

 
(România literară, nr. 47 / 2009)

Tags: angelo mitchievici, calatoria lui gruber, cronica de film, radu gabrea

Comments: