Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Buletin de București


     Ce i-am putea răspunde persona­jului — din film — încredințat că avem de-a face cu un caz „extrêmement compliqué”? Ca să-i ținem piept, am putea spune precum în Cidul: „et le combat cessa, faute de combatants”. Schimbând ceea ce este de schimbat, am zice, deci, că „din lipsă de luptători, comedia va înceta”. Absența cineaştilor specializați în arta stârnirii râsului este o constatare nu de azi, de ieri. „Criza comediei” sau „Criza receptării comicului ?” sunt întrebări care traversează şi alte ținuturi şi răspunsurile nu sunt deloc uşor de dat. Să observăm numai că, în ceea ce ne priveşte, din când în când, în afara tenacelui Geo Saizescu, câte un regizor din familia celor gravi se încumetă să aducă puțină ploaie pe ogorul genului; atunci ne întâlnim cu un Totul despre fotbal de Andrei Blaier ori, acum, cu acest Buletin de Bucureşti realizat de Virgil Calotescu după un scenariu de Francisc Munteanu. Peripețiile tinerei absolvente care râvneşte, senină, actul de identitate, posibil aducător de post în Capitală şi ale băiatului care consimte să-i mijlocească obținerea lui printr-o căsătorie de formă au un sâmbure de haz ce, pe alocuri, îşi arată colțul dar comedia presupune o anumită „neîndurare”; dacă nu neapărat în ordinea şfichiuirii celor rele, în orice caz în materie de exploatare a sursei râsului. Am impresia că pe Virgil Calotescu nu I-a lăsat inima să se predea, cu arme şi bagaie, comicului. Ochiul său, experimentat în ceea ce numim „film de actualitate” nu poate trece în fugă peste toate câte îi ies în cale. Susținut de camera operatorului Marian Stanciu, el se instalează pe îndelete într-un colț sau altul pentru a ne restitui, cu bune rezultate, respirația străzii, freamătul ei aparte, insolitul unui chip. Chiar când se află cu un picior în pragul împărăției comicului, când scenariul îl face stăpân peste relațiile eroilor cu obiectele înconjurătoare, regizorul acționează cu binişorul: dacă cineva şi-a pus în cap să mute mobilele, dintr-o parte în alta, şi încă într-o casă străină, atunci, în virtutea legilor genului, aici trebuia să urmeze prăpădul. Aşa este jocul. Comedia este mai aproape de „cruzimea” de a face zob o vitrină cu bibelouri decât de precauția de a salva recuzita. Nehotărârile se traduc prin scăderile de tensiune ale ritmului, prin lungile pauze dintre un număr şi altul, pentru că atât poruncitoarea Draga Olteanu-Matei cât şi supusul Octavian Cotescu (cu câtă candoare descoperă bicicleta de cameră sau cu câtă prefăcută sfială acceptă lecțiile de gramatică „cum se cheamă ginerele nostru?” „cum îl cheamă, nu cum se cheamă” etc.) amândoi, zic, sunt, ca şi în alte împrejurări, apariții în sine. După cum, câte un mic număr au şi avocatul excentric, întruchipat de Geo Saizescu ori prietenul şi soția acestuia, trimişi la o lungă și forțată plimbare, încredințați iscusinței lui Constantin Diplan şi a Rodicăi Mandache de a da culoare unor siluete fugare. Personajele de cursă grea, cele care stau aproape tot timpul pe ecran, destinate să provoace încurcături unul altuia şi, cu forțe unite, celor din jur, au investituri „sobre”, menite prin contrast cu situația, să provoace zâmbetul. Seriozitatea jucată de actrița Catrinel Dumitrescu rimează cu toaletele ei, mai toate tip „Fondul Plastic”, a lui Mircea Diaconu — cu marele său talent de a nu lăsa să treacă nici o replică fără să dea socoteală de rostui ei pe lume.
 
 
(Luceafărul, 12 martie 1983)

Tags: buletin de bucuresti, cronica de film, magda mihailescu, virgil calotescu

Comments: