Pornind de la câteva fotografii realizate de Brâncuşi, care demonstrează că decriptarea sensurilor lucrărilor poate începe de la fotografiile personale ale sculptorului, — şi mă refer la aserţiunea „Cocoşul sunt eu!” — , am imaginat o poveste a întâlnirii sculptorului cu alter ego-ul său, Cocoşul de gips din anul 1949, ultima sa lucrare, neterminată. Un dialog, deci, între Brâncuşi şi Cocoşul, — spirit întruchipat în operă din când în când, de-a lungul întregului film, intersectând aducerile aminte, viaţa şi opera cât mai aproape de cronologia fiecăreia. Filmul se bazează pe un text real documentar, lucruri nu „spuse” de Brâncuşi, deci neatestate ştiinţific, ci scrise, notiţe rămase la prieteni sau în custodia legatarilor testamentari. Toate fotografiile folosite în film îi aparţin marelui sculptor. Iar locurile de filmare sunt cele atinse de trecerea lui Brâncuşi, sau a operelor sale: satul natal Hobiţa, biserica Cişmeaua Mavrogheni din Bucureşti, în corul căreia a cântat, biserica română din Paris, unde a fost paracliser în primii ani, restaurantul Chartier unde a spălat pahare să se poată întreţine, Place Dauphine 19, unde a locuit la mansardă, Montparnasse 54, locul unde a fost atelierul din Impasse Ronsin 11, astăzi şantier, cimitirele Pere Lachaise şi Montparnasse unde odihnesc prietenii lui, Muzeul Rodin şi mormântul lui Rodin de la Meudon — cu replica sa la Philadelphia —, Centre Pompidou cu atelierul vechi (1977) şi macheta viitorului atelier care aşteaptă inaugurarea în martie 1997. Lucrările lui sunt filmate la marea expoziţie retrospectivă din Muzeul din Philadelphia, la Muzeul de Artă din Bucureşti, şi, mai ales, la Târgu-Jiu, Ansamblul sculptural. Am folosit în film inserturi din cele două filme dadaiste ale lui René Clair „Entracte” şi „Parisul doarme”, câteva bucăţi muzicale ale lui Erik Satie, imaginând chiar dansul Lizicăi Codreanu pe Gimnopediile lui Satie, cu costumul realizat de Brâncuşi. Apoi, câteva bucăţi muzicale din culegerea lui Constantin Brăiloiu, folclor cules din Oltenia, dăruit de acelaşi Brăiloiu lui Brâncuşi, cu care era bun prieten. În sfârşit, am găsit două cadre într-un jurnal de actualităţi din anul 1938, cu inaugurarea Porţii Sărutului.
Operele apar în film aproape cronologic, iar temele sunt duse de la început până la ultima devenire a ideii: lucrările de la început, de până la Paris, primele şapte lucrări, începând din 1907, „într-un paralelism cu lucrările lui Rodin care au aceleaşi titluri, „Sărutul” din 1907 (Craiova), până la „Piatră de hotar” (1945), apoi „Ovoidele”, apoi „Lemnul”, secvenţa „Animalia”, „Măiestrele”, „Păsările în spațiu”, „Templul din Indore”.
Două secvenţe aparte, care se completează, sunt Grand Palais-ul anului 1920, când a fost nevoit să scoată din expoziţie „Prinţesa X”, din cauza cenzurii şi a delaţiunii lui Matisse, şi procesul din 1926-1928, împotriva Statelor Unite, pentru „Pasăre în spaţiu”, în care a câştigat nu numai Brâncuşi, ci însăşi arta modernă.