Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Balul de la Bîrzoieni


     Am privit cu luare aminte filmul inspirat de eroina lui Alecsandri, Chirița Bârzoi din Bîrzoeni, fiindcă adaptări după piese se fac mai rar și pentru ca e întâia oară, mi se pare, când acest ctitor al dramaturgiei românești inspiră cinematografia. Sigur, ar fi fost de do­rit ca pelicula să aibă culorile, vioiciunea și hazul sursei — dar aceasta e problema croni­carilor care, de-altminteri au și pus-o în fel și chip. Rețin doar ca realizatorii au dorit să facă o lucrare de epocă, cum se spune, o reconstituire a miezului de veac trecut, pentru acesta documentându-se, proiectând decoruri și confecționând costume, introducând ici-colo și câte o cochetărie glumeață cu alt timp, propunând deci paracronisme. Am mai înțeles ca s-a convenit să se vorbească în dulce grai moldovenesc — intenția nimerită, deoarece chiar scrierea bardului îndeamnă la o atare rostire.
     În raport cu asemenea intenții (declarate) să riscam câteva observații. Deci: dacă e să se refacă ambianța (presupusă) de la vremea piesei apoi e necesar ca studiul să cuprindă și obiceiurile, moravurile, manierele, pentru ca tabloul să fie valabil. N-am însă impresia că regia, scenografia, interpretarea au fost absorbite de această preocupare, prin urmare: se face masă mare la Chirița, într-o odaie care-i înghesuie din cale-afară pe me­seni, astfel ca acei ce servesc bucățele tre­buie să-și înghiontească fie convivul din dreapta, fie pe cel din stânga. N-apucă însă ei bine să roadă un ciolan —, trecând apoi, cu pripire, de-a dreptul la cozonac ori înghețată — că lăutarii izbucnesc într-o horă drăcoasă, ce ridică toți boierii și toate cuconițele într-o clipită cu dumicatul în gură, angajându-i în roata în jurul aceleiași mese, unde-și încurcă picioarele cu ale scaunelor pe care șezuseră. Apoi se poate, boieri dumneavoastră? Asta se întâmplă — dacă se întâmplă — pe la ha­nuri strâmte de răscruce, în nopți târzii, cu cheflii adunați dar chiar și atunci, acolo, obiceiul era — de nu încăpea locul — să se dea mobila într-o parte ca să aibă unde să se desfășoare dănțuitorii. Dar în saloane? În co­nace? Păcatele noastre, așa comedie nu s-a pomenit, mai ales când era cu ighemonicon de protipendadă.
     Asistăm, nu fără omenească uimire, la o lecție de scrimă dată fetelor de musiu Șarl. Ca adolescentul Guliță e pus a învăța să mânuiască sabia, mai treacă-meargă. Dar ca domnișoarele din Bîrzoieni să fie obligate a deprinde arta duelului pe la 1850 — fie și la '70 ori '80, ori '90 — asta e chiar peste poate. Doar dacă vrem ca dintr-o comedie-vodevilă să iasă o hasmodie — și-atunci o facem toată așa, cu Bârzoi exersându-se la mitraliera și Marghiolița zburând cu deltaplanul, înțelegând noi că e parodie și deci trebuie luate așa, nicidecum altfel. Deoarece și alte secvențe au într-însele contradicții de acest soi — mai mult sau mai puțin glumele, mai mult ne-voite și prea puțin gândite, cu prânzuri englezești pe gazon, la care oaspeții consumă în giubele și caftane — mai că te duce gândul fie la estradă, fie la ceea ce criticii numesc cu ma­xime politețe, „inconsecvența stilistică”.
     Cu graiul moldovenesc e încurcătura. Unii îl rostesc aievea — de pildă Draga Olteanu, care și pe scenă, în memorabilul spectacol al Teatrului National, I-a produs cu autenticitate și umor — alții se fac a-I vorbi și încă atât de rău că-ți zgârie urechile. Mai degrabă îți vine a-i prețui pe cei ce-o țin pe oltenească, ori pe munteneasca lor neîncumetându-se a maimuțării palatalizarea labialelor ca la Vaslui. Ba chiar am văzut ca atât Jean Constantin cât și Adriana Șchiopu, care au roluri de culoare, sunt aplaudați frenetic în sala de cinema când rostesc fraze de resort, netraduse — probabil pentru ca le-au învățat corect: publicul apre­ciază. Atunci de ce s-o silim noi, de pilda, pe distinsa artistă Ileana Stana Ionescu (ce joacă, de altfel, cam strâmtorat, în rol și în afara lui, în epoca și în mai multe altele) să-și chinuie vorbirea atât de rău și să pună accen­tele atât de anapoda, numai că s-o credem noi ieșeancă get-beget, ba chiar și dintr-o comună limitrofă? Dar nu e numai cazul ei...
     Altminteri, firește, sunt în film destule mo­mente, roluri, poante, ce nu trec neobservate. Și veselie este. Încercarea însăși merita aten­ție căci prin acest film se vede că literatura română este ecranizabilă pe toată întinderea ei din epoca modernă.

Comments: