Am dori, ne-am grăbi să proclamăm maturitatea filmului românesc. Dar suntem încă la începuturi. O dovedeşte chiar şi filmografia unei specii socotită a fi privilegiată: ecranizările din literatura noastră clasică.
Uneori s-a făcut simţită o adevărată furie critică împotriva ecranizărilor: — De ce atâtea ecranizări? Furie născută însă din senin. Avem foarte puţine ecranizări. Deşi unii dintre regizorii noştri au înfăptuit miracolul transformării câte unei încercări singulare în operă memorabilă (vezi
La Moara cu noroc de
Victor Iliu sau
Pădurea spânzuraţilor de
Liviu Ciulei sau
Răscoala de
Mircea Mureşan), şi în această zonă de-abia defrişăm terenul. Căci — din punctul de vedere al producţiei, al afirmării unui curent, a unei şcoli de artă — cum altfel s-ar putea depăşi stadiul incipient, ilustrativ, al speciei, decât ajungând la o succesiune, la o multitudine stimulatoare de interpretări, uneori după una şi aceeaşi operă?
Ceea ce a făcut să se producă a zecea ecranizare din cutare operă a lui Victor Hugo sau Tolstoi n-a fost doar criteriul publicitar, ci mai ales atingerea acelui grad de înţelegere a culturii, a acelui cult al valorilor naţionale care fixează o distanţă între cititorul ce deschide prima dată «Baltagul» — pentru a lua cunoştinţă de naraţiune — şi cel care deschide cartea a cincea sau a «n»-a oară — pentru a-i redescoperi valorile, mai adânci şi mai dificile, pentru a-şi corecta propria imagine asupra operei, pentru a o pune în acord cu noua sa conştiinţă estetică.
În ordinea firească a lucrurilor
«Baltagul» a tentat de altfel succesiv sau concomitent pe mai mulţi dintre cei mai buni regizori ai noştri: Victor Iliu, Liviu Ciulei,
Lucian Pintilie, Mircea Mureşan... O tentaţie productivă, concretizată în scenarii, ceea ce arată că, din punctul de vedere al creaţiei, o politică a ecranizărilor în acord cu experienţa cinematografiilor cu tradiţie ar intra şi la noi în ordinea firească a lucrurilor şi că nu ne-ar lipsi posibilităţile de afirmare a unor constante tematice şi de gen, a unei continuităţi diversificate în susţinerea unor genuri originale de artă, implicit a unor specii evoluate şi a unei tipologii naţionale durabile şi de mare rezonanţă.
Pe-un picior de plai...
Ceva pare totuşi să se fi câştigat şi pe planul producţiei. Au dispărut complexele debutului. Se abordează acum cu cutezanţă — ca să nu spunem cu dezinvoltură — temele şi genurile cele mai dificile, angajând însuşi fondul de aur, reprezentativ, al spiritului naţional, al istoriei şi culturii noastre. O dată complexele depăşite, s-a câştigat mult şi în privinţa ritmului de lucru. lată-ne, de pildă, în situaţia inedită când, în prefaţa primului reportaj la
Baltagul, putem anunţa că echipa condusă de regizorul Mircea Mureşan, având ca director de film pe Adrian Caracaş, a şi filmat cea mai mare parte din material şi va încheia în luna iunie turnările cinematografice. Mircea Mureşan, care semnează şi scenariul şi adaptarea cinematografică a romanului lui Mihail Sadoveanu, se şi gândeşte la filmul următor — care, ne spune el, va fi «Meşterul Manole» — film al cărui scenariu a şi fost scris.
— Te lansezi în lucruri foarte mari şi foarte grele...
— Grele? Fac filme, asta-i tot.
Cunoscut ca unul dintre regizorii noştri cu vechi şi certe virtuţi teoretice şi publicistice, autorul
Răscoalei e, paradoxal, monosilabic, mai puţin dispus decât altădată la confesiuni, deşi nu trădează nimic nici din febra exterioară a regizorului de mare productivitate.
La filmări, ideile şi intuiţiile par însă să funcţioneze cu precizie şi consensurile se stabilesc instantaneu, se comunică uşor. Asistăm la turnarea unui cadru−cheie: Vitoria Lipan, interpretată de actriţa italiană de origină spaniolă, Margareta Lozano, ajunge la locul crimei — filmat într-un luminiş, aproape de Rarău. Regizorul fixează începutul cadrului — care va fi un panoramic de aproape 360 grade — nu pe eroină, nici pe drumul de pe care vine, nici pe ceea ce ea vede, ci pe un peisaj lateral cu mesteceni pe care-I văzusem în ajun, zicându-mi: «Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai...» Descriptivism?
— De ce mestecenii?
— Nu mestecenii — gura de rai!
Într-adevăr, panoramicul pe Eastman-color al operatorului
Nicu Stan stabilea un raport dramatic în peisaj între gura de rai, cu mesteceni albi şi pante line şi locul crimei, descoperit în vale, alături — stâncos, umbrit de tulpine subţiri, cu crengi fără frunze.
Avem senzaţia, avem convingerea că prin acest spaţiu, prin acest cadru natural, atât de generos şi sensibil în sugestii, ar trebui să treacă drumurile multora dintre eroii filmelor noastre, fie de ieri, fie de azi. Descoperim în jur geografia proprie, familiară, în care şi din elementele căreia s-a compus poetica baladei româneşti. E o senzaţie, e o imagine pe care filmul, pe care filmele noastre, aşteptăm să ne-o apropie.
