Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Autosatisfăcător


     Dacă Anca Damian ar fi făcut acest film despre mine (o idee năstrușnică, dar făceți-mi pe plac și citiți în continuare), sinopsisul ar arăta cam așa: Cătălin Olaru se așază la biroul lui. Cătălin Olaru deschide laptopul. Cătălin Olaru scrie un articol. E un articol despre un film. Dar oare cine scrie de fapt articolul? Îl scrie Cătălin Olaru sau altcineva? Știe oare Cătălin Olaru că, de fapt, Cătălin Olaru nu există, ci există doar personajul Cătălin Olaru, o plăsmuire a imaginației planturoasei doamne X? Mă rog, oricum nu mai contează: lui Cătălin Olaru îi zboară gândurile de la articolul lui și i se face brusc poftă de sex.
Dintr-un motiv sau altul, O vară foarte instabilă NU îmi este dedicat mie. Îi este dedicat lui Daniel, Maria și Irina, supravegheați demiurgic de Alex, care, prin îndrăgitul procedeu al voice over-ului, ne luminează periodic, chiar și atunci când nu e cazul, asupra evenimentelor mai mult sau mai puțin inteligibile de pe ecran. Drept urmare, un sinopsis sincer al acestui film vorbit în limba engleză, în care o anumită vocabulă nu tocmai elegantă e invocată mai des decât Sfântul Duh când la meteo se anunță secetă, ar suna cam așa: Fuck. Fuck. Fuck. Niște ploaie. Fuck. Fuck. Un iepure de jucărie drăgălaș. Fuck. Fuck. Fuck. Fuck. Cine e personajul și cine e autorul? Fuck. Hei, dar să le dăm cuvântul lui Alex și Daniel: Do you want to fuck her? No, I don’t want to fuck her. You’ve always wanted to fuck her! Sfârșit.
     Nu e vorba că m-ar fi deranjat să aud cuvântul fuck de atât de multe ori, încât la final am verificat dacă nu cumva o confund eu pe Anca Damian cu Scorsese Martin. Nu trebuie să suferi de pudibonderie pentru a fi cumva deranjat de faptul că se presupune că e de ajuns ideea de Ana Ularu goală, că nici nu-ți trebuie mai mult, mai ales dacă se mai plusează cu ceva animație, cu ceva efecte speciale, cu ceva stropișori artistici de ploaie, cu câțiva fulgișori diafani de nea. Bine, la un moment dat, cred că și realizatorii filmului au înțeles că nu merge chiar așa. Și e foarte bine că au înțeles: altfel, am fi rămas fără scena îmbăierii, în care actrița Diana Cavaliotti e săpunită temeinic și pe față, și pe dos, și ar fi fost păcat.
     Maria scrie o povestire despre Daniel. Alex îi rescrie povestea, al cărei final îl semnează același Daniel. Astfel, personajul devine autor. Convențiile acestei acestui joc de-a oglinzile sunt exploatate într-un mod extrem de dubios atunci când Maria povestitoarea prevestește un viol căreia îi cade victimă Maria personajul. Agresiunea ar urma să aibă loc într-un punct al narațiunii la care încă nu am ajuns și pe care îl tot așteptăm. Momentul nu se concretizează niciodată, dar într-un fel sau altul, excitația a fost produsă. Aparent, nu e nimic în neregulă cu asta, dar pentru mine, e un motiv în plus pentru care entertainment-ul pe care îl oferă O vară foarte instabilă e destul de dubios. Pe scurt, dacă la festivalurile de filme s-ar decerna premiul A înjurat cineva în biserică, găsiți ventrilocul, ia ghiciți cine ar câștiga?
Poate nu o repetăm destul, deoarece, de mai bine de zece ani încoace, am fost cocoloșiți: despre filmele românești, poți să spui orice, dar că actorii nu conving, cu siguranță nu! De cele mai multe ori, rămâi cu gura deschisă cât de bine intră aceștia în pielea personajelor. Uite, de pildă, corpul Anei Ularu intră de minune în pielea personajului Maria: proptit pe pereți, înghesuit prin colțuri, tolănit pe masă sau în tradiționalul pat, performanța acesetuia e remarcabilă! De asemenea, strălucește în rolul Irina corpul Dianei Cavallioti: efectiv, nu-ți poți lua ochii de la el. Cât despre bustul lucrat al lui Jamie Sives, ce să mai zicem? Kim Bodnia, pe de altă parte, dezamăgește: cu toate hainele pe tine, cum să emiți pretenții în seara premiilor Gopo?
     Cuiva care îl vede fără sonor și fără subtitrare, din punct de vedere vizual, filmul ar trebui să-i pară grozav: nu trec niciodată prea multe minute, că o floricică stilistică menită să-ți ia ochii face țuști! pe ecran. Scenariul, pe de altă parte, evocă filmele fără perdea difuzate după miezul nopții de posturile autohtone; altfel zis, e o babilonie din care se înțelege un singur lucru, niște întâlniri care se soldează cu niște încrucișări. Regizoarea Anca Damian (Întâlniri încrucișate, Crulic – drumul spre dincolo) îl vede pirandellian. Eu aș zice că e un Reconstruction (Christoffer Boe, 2003) al săracului sau un La science des rêves (Michel Gondry, 2006) al românului. Surdomutul, bibliofilul, Anca sau eu: cineva trebuie să aibă dreptate!

 
(Post Modern, 30 octombrie 2013)

Tags: catalin olaru, cronica de film, o vara foarte instabila

Comments: