Autorul nu face, ci desface ciné-vérité -ul

     Filmul Secvenţe e, de fapt, o mărturisire. Mai mult chiar, un credo. Alexandru Tatos declară patetic: fac film pentru că altceva nu pot să fac; fac film pentru că altfel nu aş putea să exist. Dar, deşi declaraţia e patetică, demonstraţia ne convinge, tocmai pentru că autorul o face fără ostentaţie, schiţând — aparent — din fuga condeiului (în fond, ela­borate minuţios, până la ultimul detaliu) câteva crâmpeie de viaţă, cu o acuzată trimitere autobiografică. Secvenţele filmului Secvenţe, deşi sunt în intenţia autorului patru, eu le-aş regrupa în trei: prima — încearcă să reconsi­dere polemic modalitatea de filmare care s-a autointitulat , ciné-vérité; a doua investi­ghează două momente-cheie din perioada de gestaţie a realizatorului (la el acasă şi în prospecţie) şi pe care eu aş intitula-o „singu­rătatea regizorului de film lung”; în a treia, Tatos reia fără complexe (deşi au mai făcut-o şi Fellini şi Truffaut) adevărul paradoxal că de obicei ceea ce se întâmplă la filmare în afara cadrului cinematografic e mult mai inci­tant decât ceea ce se întâmplă în cadru. Dintre aceste trei secvenţe ar trebui, deci, să mă opresc la una. Dar la care? Să mă opresc la cea mai bună? E foarte greu, pentru că toate mi-au plăcut. Ca atare, nu pot găsi una mai proastă... Nu-mi rămâne decât un criteriu sentimental. Sunt documentarist şi, ca atare, voi încerca să încropesc câteva gânduri des­pre secvenţa dedicată  „ciné-vérité -ului.”
     Am deschis dicţionarul cinematografic la pagina 96 şi am aflat că „ciné-vérité-ul renunţă la structurite cinematografice, la decupajul tradiţional, lăsând loc improvizaţiei, pentru a da spectatorului senzaţia că totul se desfăşoară sub ochii lui, în mod spontan, autentic, obiectiv.”
     În secvenţa cu pricina, deşi Alexandru Ta­tos n-a renunţat la structurile clasice şi nici la decupajui tradiţional, a reuşit să realizeze un adevărat „cine-verite”, fără să folosească acea modalitate de filmare care-şi revendică sectar nu numai acest nume, dar şi acest atribut. Deliberat, regizorul nu a lăsat nici o clipă loc liber improvizaţiei. Elaborând totul, de la mişcarea de aparat la ritmul tăieturilor de montaj, de la detaliul de recuzită la gestul personajului din planul doi, acest impătimit de film a reuşit să dea spectatorului senzaţia că totul se desfăşoară sub ochii lui „mai spontan”, „mai autentic” şi „mai obiectiv”, decât ne asigură sentenţios, definiţia dicţionarului.
     Deci, repet, deliberat (pentru ca să fiu înţeles exact), Tatos dezbate, cu o accentuată tentă polemică, valoarea emoţională şi cono­tativă a acestei modalităţi sau, mai binezis, a acestei ispite, care a fost şi nu ştiu dacă mai este ciné-vérité-ul. Tatos nu face, ci desface , ciné-vérité-ul. El a transformat astfel modali­tatea în poantă, ceea ce e foarte reconfor­tant, cel puţin pentru mine. Voi încerca să mă explic: personal, îi sunt recunoscător autoru­lui pentru că mi-a oferit un posibil răspuns, plin de strălucire profesională, la una dintre în­trebările pe care mi le-am pus — timid — acum mulţi ani, încă după primele filme „ciné-vérité”  văzute: aşa cum — uneori — pic­tura nonfigurativă ascunde neputinţa de a desena, ciné-vérité-ul nu înseamnă, oare, sărăcia imaginaţiei?