Ăsta era titlul unei emisiuni "educative" pe vremea împuşcatului, despre accidentele de lucru ale muncitorilor români. La conferinţa de presă care a urmat după vizionarea filmului
Visul lui Adalbert, regizorul a spus că ideea i-a venit parte de la tatăl care lucra la protecţia muncii, parte datorită unor diapozitive vechi găsite, cu pilde de muncă. Şi, veţi vedea, că dintr-un subiect aparent simplu şi banal, el reuşeşte să scoată cel mai surprinzător film românesc din ultimul timp.
Anul trecut a intrat în competiţia de la TIFF în cadrul Zilelor Filmului Românesc, iar reacţiile au fost minunate. S-a râs mult, s-a aplaudat, actorii au simţit că sunt iubiţi şi felicitaţi. Revelaţia tuturor, acest film mic, realizat cu buget infim, cu procedee simple, filmat parcă pe casetă video, are şarm, are inimă.Povestea inginerului care face un ban în plus cu filmele de la aparatul video cumpărat dintr-un C.A.R - o raritate atunci, cine avea unul, strângea tot blocul alături - sau din cuţitele executate de muncitorii din uzina lui este doar un sâmbure mic al acestei poveşti oferite atât de vesel. Contează mult mai mult ce este pe lângă, ce nu se spune, ce te lasă să întrevezi.
Debutul în lungmetraj al lui
Gabriel Achim este unul fast. Are forţă, mult şi bun simţ al umorului, al detaliului comic, nu se teme să experimenteze şi să încerce ceva nou. Şi, ca să nu fie acuzat că oferă ceva prea simplu, se amuză să strecoare mici şopârle din istoria filmului, aşa, pentru cunoscători. Şi acest isteţ făcut cu ochiul amuză şi mai mult decât un discurs curat şi serios. Plus muzica din "epoca de aur".
Scenaristul Cosmin Manolache îl ajută din plin. Talentul lui de a decupa din realitate mici scene casnice sau discuţii de birou vă va face deseori să râdeţi larg. Şi, spre deosebire de alţi scenarişti tineri, el donează din sine un fir creştin, cu subtilitate, dar ferm şi frumos, replici din această temă cum nu mai există în Noul Val (chiar dacă povestea are loc înainte de Revoluţie şi se crede că discuţiile despre credinţă sau ouă roşii nu existau sau nu puteau să fie spuse în gura mare).
Totul porneşte de la meciul istoric din 1886. Partida care a bucurat întreaga ţară e răsdiscutată, este înregistrată şi văzută la serviciu, este pomenită de toţi. Şi, printre acestea, viaţa în mic a românilor şi felul lor şmecher de a se descurca, o adaptabilitate ieşită din comun (tricouri chinezeşti luate şi date pe sub mână, o maşină împinsă să pornească şi de şefi, şi de poliţie, şi de asistenţii medicali, cuţite pentru dat la medici).
Imaginea, cu aspect de home video, dificil de realizat, accentuează nostalgic (şi ironic) epoca.
Povestea cu ton lejer este când şi când spartă de prezentarea diapozitivelor în alb-negru sau sepia cu reconstituiri ale accidentelor reale de muncă. Toate aceastea şi fiecare în parte arată foarte multe despre viaţa în comunism.
Nu se vorbeşte mult, nu sunt explicaţii, replicile nu sunt cu dublu sens. Însă acest "ca-n viaţă" şi personajele mici, fără pretenţii, cu vieţile lor de furnici, te ţin atent în sală. Şi reuşeşte Achim, fără probleme, să facă şi el o radiografie a României (excelentă scena cu toţi trei pe scară - trecutul - doamna general, prezentul - şeful mieros şi limitat şi viitorul - inginerul Iulică cel "de treabă"). Şi să calce pe urmele lui
Mungiu, aşa cum promitea aceasta la
Occident, ca tip de umor tandru cu care îşi priveşte personajele, ca replici scânteietoare, montaj, arta de a-şi alcătui o distribuţie pe cinste.
Vocea frumoasă din off a Ozanei Oancea, prim-planurile cu
Doru Ana, mirările tipice ale lui
Mimi Brănescu,
Coca Bloos de nerecunoscut şi, bineînţelesc, iară şi iară,
Spahiu, cu fizicul său ingrat, mereu personaj de plan secundar, iţindu-se acum cu curaj ca protagonist perfect în această poveste cu surdină.
De văzut. De văzut neapărat!
Visul lui Adalbert [Trailer HD]
