Fănuş Neagu ne povesteşte cum fura fete Terente
Poveştile, ca orice brăilean, le ştiu din copilărie. Versiunile populare îl acreditează pe Terente haiducul, dar adevărul e cu totul altul. Terente a fost unul din marii tâlhari ai vremii. A pătruns — foarte ciudat — în toate cântecele şi baladele ca un răzbunător al celor săraci. Eu cred însă că aura lui are cu totul alt punct de plecare şi anume acela că era un bărbat foarte frumos, fermecător şi de un curaj ieşit din comun. Terente însă s-a lansat în atacuri din ce în ce mai banditeşti, culminând în cele din urmă cu crime.
Era lipovean din Carcaliu, un sat unde şi azi întâlneşti mai mulţi lipoveni decât români. Studiindu-i viaţa mai ales din ziarele vremii şi mai ales cele de la Brăila, din care deţin peste 800 de articole, aproape că aş fi putut scrie un roman de aventuri şi poate o voi face într-o bună zi, dacă sănătatea îmi va permite.
Fiu de cârciumar, nu s-a putut împăca — aşa cum se întâmplă mai tuturor băieţilor de pe malul fluviilor — cu disciplina din armată. A dezertat fiind bătut de un ofiţer pe când se afla îmbarcat ca militar pe un vas la Istanbul. S-a întors în România şi s-a apucat de pradă. Şi, băiat frumos fiind, s-a apucat să fure şi fete.
„Terente fură fete!” — e un cântec faimos şi foarte adevărat.
În scenariu am păstrat numele persoanelor reale cu excepţia ziaristului Basil Clony, care era în realitate un mare domn al Brăilei şi care în film se numeşte Basil lonescu. Celelalte personaje sunt strict autentice, măcar ca onomastică, şi ele traversează ca şi Terente — acelaşi spaţiu al legendei întrucât chiar furate, răpite, toate fetele se îndrăgosteau de el şi nu mai vroiau să plece.
Se declarase „regele bălţilor” şi intrase în conflict direct cu Brătianu căruia îi scrisese să nu cumva să se aventureze pe acolo că-i va şterpeli aeroplanul: „Hai, hai, cu Terente nu-i de trai/ Că i-a scris carte lui Brătianu/ Că-i confiscă aeroplanu'/ Când I-o prinde prin regatul lui”.
Îşi avea ascunzişurile prin bălţi şi mulţi erau cei care-i tăinuiau ascunzătorile. Prăda de obicei în bălţile Dunării şi rareori se lăsa spre Deltă.
Fascinantă e povestea că la un moment dat, ici şi colo, se iveau inşi care se dădeau drept el; într-atâta îl glorificase creaţia naiv populară încât îi crease epigoni care bineînţeles erau prinşi imediat. Unii chiar de către Terente care îi bătea măr fiindcă îi stricau reputaţia.
Armata din trei judeţe — Cluj, Brăila şi Constanţa plus Marina Militară au înconjurat Balta Brăilei ca să-I prindă. A fost imposibil!
Timp de trei ani a dispărut din istoria Dunării şi în presa vremii sunt consemnate tot felul de aiureli, reproduse cică de prin ziare străine: „Terente e la Buenos Aires!”, „Terente e la New York!”
Mai aproape de adevăr sunt două ipoteze. Una: Terente s-a lăsat în Bulgaria la nişte pretinşi revoluţionari, şi ei de fapt tot un soi de tâlhari. Doi: Terente s-a scufundat în spaţiul rusesc pentru că la întoarcere purta un costum roşu şi chipiu cu stea roşie.
A ucis, a violat şi a murit împuşcat de un sergent de jandarmi de prin Dolj, pare-se pe nume Cernescu, aflat în fregata care păzea vapoarele de oamenii lui Terente.
Mina Minovici, care era brăilean, l-a întâlnit o dată şi i-a luat măsurile antropologice. Terente întrebase pentru ce-i trebuiau şi doctorul îi răspunsese: „în orice caz capul tău la mine va ajunge!”
Scenariul l-am scris împreună cu prietenul meu Lucian Chişu acum patru ani şi mai bine, imediat după revoluţie, şi l-am predat cinematografiei care, intrând în iureş revoluţionar şi haos definitiv, l-a încredinţat pe rând lui
Costică Vaeni,
loan Cărmăzan,
Şerban Marinescu, ca până la urmă să ajungă să-I facă
Andrei Blaier.
A durat patru ani această istorie neplăcută, cu urmări nefericite pentru scenariu întrucât inflaţia ne-a silit să reducem la jumătate numărul de pagini. S-au făcut tăieturi nepermis de multe. Dar dacă s-ar fi turnat integral, probabil că filmul ar fi costat aproximativ un miliard. Ori banii ăştia, nu-i mai dă nimeni astăzi!
Înţelegere aveam să aflu de la
Dan Piţa, la Casa lui de filme, un prieten desăvârşit ca şi Andrei Blaier, amândoi oameni de toată nădejdea.
Atât eu cât şi criticul literar Lucian Chişu ne declarăm mulţumiţi şi de munca lui Blaier şi de marea bătălie pe care a dus-o Piţa pentru a impune intrarea scenariului în lucru.
Declar solemn că după atâta zbucium nu voi mai scrie nicio replică de film şi nici n-am să mai trec pe la UCIN. Îmi ajunge!
Sunt ferm convins că filmul va fi un mare succes comercial, măcar. Andrei Blaier stăpâneşte bine această meserie, iar actorii sunt de primă mână.
Îmi rămâne doar să vă invit la premieră!
