Prin forţa împrejurărilor,
Aşteptarea devine un film „circumstanţial”, fapt de neignorat într-o analiză. Nu pot fi deci de acord cu afirmaţia
Annei Halasz: „E foarte posibil ca filmul să fie neterminat din cauza morţii protagonistului; nu contează”. Ba contează, cred, foarte mult, pentru că dispariţia protagonistului a pus regizorului şi scenaristului serioase probleme.
Aşteptarea este un film nefinisat şi se simte asta, mai ales din absenţa unor scene de aprofundare, de „ţesătură”, a acelor scene care ar fi urmat să „îmbrace” armătura scenariului. Autorii au trebuit să facă o adevărată echilibristică pentru a rotunji filmul, pentru a-I face coerent şi de sine stătător.
M-au deranjat unele pasaje apreciate de cronicar: momentele de la berărie, apariţia soţiilor, scena cu pepenele, momentele lirice toate prea căutate. Ce este, cred, bun în
Aşteptarea se datorează simţului pe care îl are Creangă pentru, cum scrie Anna Halasz, „cotidianul nespectaculos”. Ce e nerealizat se datorează tocmai căutării prea grăbite a acestei autenticităţi, cu rezultate mai puţin reuşite. Tiptil, pas cu pas, Creangă se apropie de ceea ce a lipsit şi lipseşte încă filmului românesc: simţul firescului, al adevărului de viaţă. (
Petre Rado)
Gândul te duce la modelul filmelor cehe, la acele filme aparent dedramatizate, în care nu au loc conflicte spectacuIoase, dar în care viaţa, observată cu amănuntul, în mărunta ei matcă, te conduce către abisurile şi înălţimile eternului omenesc. Acestea par a fi fost intenţiile autorilor
Aşteptării. Existau şi premizele finalizării lor; drama omului care, după ce a dat întreaga măsură a capacităţilor sale, nu-i rămâne, odată cu prima pensie, decât să aştepte moartea. Şerban Creangă pare însă că s-a temut să privescă banalitatea drept în faţă. S-a ferit să se lase şi să ne lase învăluiţi în plictisul diurn al zilelor egale cu ele însele, care numai privit cu extremă sinceritate poate declanşa, prin efect contrar, dramatismul. Astfel, miraculoasele explozii ce au loc în nucleul intimităţii fiecăruia rămân promisiuni neatinse. Regizorul a preferat să apeleze la câteva conflicte exterioare: rivalitatea celor doi tineri la mâna Isoldei, tratată rudimentar, sau să valoreze acţiunea cu câteva momente comice care nu pot atinge hotarul umorului, ca secvenţele de la berea de duminică dimineaţa.
Să spunem însă că fatala suprapunere dintre destinul personajului şi al interpretului său a îngrădit posibilităţile regizorului de a-şi termina filmul, obligându-I la concesii şi rezolvări fortuite. Aşteptăm cât de curând filmul prin care să-i putem judeca personalitatea. (
Adina Darian)
Cronica generoasă semnata de Anna Halasz suportă, cred, câteva amendamente. De acord cu onestitatea regizorului, cu atenţia pe care acesta o manifestă faţa de „cotidianul nespectaculos”. Nedumerirea pe care mi-o provoacă filmul este nu atât în privinţa lacunelor dramatice care există în conturarea portretului lui Nea Fane, cât în stângăcia cu care sunt prezentate relaţiile dintre tineri. Aici stăpâneşte artificialul, aici nota poeziei este forţată, aici acţioneaza prea mult convenţia, Creangă descrie un tineret care trăieşte la o temperatură sufletească călduţă, care nu are semne de întrebare, care nu aparţine unei generaţii. Creangă face cinematograf pe fragmente de viaţă, dar nu izbuteşte să închege un ansamblu, să-I ritmeze, să-I dezvolte, să-i dea o finalitate. Regizorul nu şi-a găsit încă stilul.
Astfel
Aşteptarea oscilează între cinematograful poetic (întâlnirea dintre nea Fane şi locomotivă, undeva, între vis şi realitate, este într-adevăr edificatoare) şi cinematograful prozaic, fără a fi găsit echilibrul artistic necesar. (
Alexandru Racoviceanu)
