1990 a trecut; trei luni din 1991 au trecut... Filmele „în premieră” sunt dinainte de '89. Dar unde sunt cele de după '89? Ce face cinematografia noastră nouă? Există ea?
Am mai fi aşteptat, probabil, încă mult timp dacă n-am fi fost asaltaţi pur şi simplu de întrebări, unele alarmante, disperate, cum este aceea a unei tinere spectatoare care ieşind de la ultima noastră premieră ni se adresează fără ocol: „Chiar şi acum, după revoluţie, asta e tot ce poate spune filmul românesc?” Tânăra spectatoare nu se opreşte la această dramatică întrebare. Are şi altele de amintit, dar pentru noi semnalul de alarmă era tras. Şi nu de azi, de ieri. De un an şi două luni, nu absenţi cum au crezut probabil unii, ci atenţi, de veghe la mersul cinematografiei, mers care n-a prea însemnat şi producţie de film, cel mult convulsii, zvâcniri urmate de placiditate, reveniri şi abandonuri, chestionări şi răfuieli, întruniri, discuţii şi iarăşi întrebări — care mai de care mai retorice şi apoi mai nimic.
Cele câteva premiere au explicaţia lor. Spectatorul de astăzi este cel dintâi care să marcheze o schimbare: el are acum o altă optică, o altă receptivitate, pentru că vede filmele în alt context, are tot mai mulţi termeni de comparaţie, nu este influenţat numai de tonul, de incisivitatea şi inventivitatea filmelor străine, dar chiar de tonul presei noastre, de modul de a dezbate al oamenilor, de interesul — altul — pe care-l manifestă spectatorul de astăzi.
Spectatorul care se întreabă astăzi alarmat dacă asta este tot ce poate spune filmul nostru (formularea priveşte, desigur, nu numai conţinutul unei povestiri cinematografice, ci însuşi modul narativ), spectatorul acesta aşadar nu ştie şi nu mai vrea să ştie că acele câteva premiere înşirate de-a lungul a 14 luni (în răstimpuri rare) sunt de fapt nişte restituiri care-şi au tâlcul lor.
De ce trag dopotele, Mitică? a trebuit să aştepte 10 ani ca să vadă ecranul şi filmul a fost scos de-a dreptul din rola sigilată. Premiera aceasta conţine, dincolo de faptul artistic, sensul schimbării vremii. Este un act reparator. Este un film care lasă sentimentul unui martiraj şi în faţa martirajului până şi un ateu devine evlavios. Cine a urmărit ecoul prezentării lui (şi „Noul Cinema” a făcut-o) îşi dă seama că emoţia este dominată de faptul social. S-a reluat şi
Reconstituirea tot de
Pintilie, film care cu două decenii în urmă, căci din păcate Pintilie are de înfruntat decenii ca să poată face legătura cu publicul său — acum două decenii, aşadar — n-a beneficiat decât de „o premieră administrativă” programată la o sală de cartier, unde i se acordase dreptul (temporar) de a ajunge pe ecran. Lumea se înghesuia la casa de bilete ca să afle că „erau vândute”, în timp ce sala era... goală. După aceea filmul a răzbit totuşi prin nenumăratele furci caudine administrative. Dar barierele le-a... spart chiar publicul. Acum două decenii
Reconstituirea ar fi putut să fie începutul de drum al unui alt mod de a înţelege arta a şaptea. N-a fost.
Sezonul pescăruşilor al lui Nicolae Opriţescu a fost şi el supus unor şocuri administrative, nu pentru că ar fi spus cine ştie ce, ci pentru că... avusese cutezanţa să se avânte pe tărâmul ştiintei fără încuviinţarea celei mai.., să divulge — timid, timorat chiar — nişte practici în obţinerea de acte de nobleţe intelectuală care ar fi putut să fie luate drept aluzii la… Era neîngăduit! Filmul lui
Andrei Blaier,
Momentul adevărului are destinul implacabil al unei realizări din 1989, cu care publicul se confrunta în primele zile ale lui '91. Între aceste două date s-a ridicat un imens prag: pragul lui Decembrie '89 care închide „în epocă” aproape tot ce s-a făcut, căci puţine filme de până atunci rezistă examenului unui timp nou şi al artei autentice.
Am făcut în paginile revistei o pregătire a unei posibile dezbateri privind condiţia cinematografiei noastre, situând în prim planul problematicii ei, figura producătorului, a unui producător−animator, căci de astfel de producător avem nevoie. Producătorii de până acum, sărmanii! (unii dintre ei pricepuţi şi iubitori ai artei a şaptea) nu erau decât nişte delegaţi ai spiritului — cenzor.
Discuţia se cere precedată de o punere în temă spre a rosti răspicat: filmul de astăzi, cinematografia noastră au nevoie, în primul rând de o altă concepţie despre arta a 7-a. Estetica lozincii care i-a fost leagăn până în 1989, se află acum sub aceeaşi lespede a filmului „arta cea mai preţioasă pentru noi”, destinat să ilustreze teze şi ideologii. Arta îşi are legile ei, condiţia ei, universul ei. Ea nu se supune „comandamentelor niciunei administraţii. Ea este în sine o chemare către spirit, elevaţie, încântare, meditaţie, fantezie, inventivitate. Este uneori şi premoniţie. În orele ei de teoretizări, cinematografia noastră era preocupată să facă şcoală. Ce fel de şcoală? Şcoala imitaţiei? Şcoala şablonului, a mimării artei?
O şcoală îi oferă elevului sau studentului cunoştinţe profesionale, ştiinţa de a se folosi de meserie, informaţia despre realizările din acest domeniu, cultura de specialitate şi — aşa ar trebui — cultură generală. Studentul vine, trebuie să vină cu talentul, sensibilitatea, fantezia, inventivitatea lui. Studentul trebuie să-şi dovedească într-adevăr vocaţia, chemarea, sensibilitatea lui de artist, altminteri orice şcolire este inutilă. Inutilă şi pentru profesor şi pentru învăţăcei.
O întrebare, încă o întrebare ar trebui să răsune puternic, în orice fel de dezbatere despre o nouă cinematografie: cine învaţă pe cine? Apoi: cine încredinţează cui realizarea unui film?
Nu avem scenarii! Cine le caută şi unde le caută? De ce nu apar scenarişti? Cine depistează talentul? Cine asigură debuturile, fără de care nicio cinematografie, ca nicio altă artă de altfel, nu se poate înnoi, nu poate supravieţui?
Din păcate, la noi dezbaterile sunt, de obicei, grave şi concluziile vesele. Când te uiţi în jur, nu poţi decât să zâmbeşti trist şi să constaţi că nimic nu se schimbă. Se vorbeşte despre noutate şi schimbare, dar nimeni şi mai nimic nu se modifică. Discuţia devine vorbărie, iar filmul rămâne ceea ce a fost, căci tristul adevăr este incapacitatea prea multora de a se pune de acord cu vremurile şi mai ales cu arta. Cu cea de-a şaptea în cazul nostru. Asta aminteşte de acea parafrază caragialeană din cadrul unei discuţii despre publicaţiile culturale când în încheiere s-a spus: „Domnilor, ajungem tot la vorba lui Caragiale: criză mare, monşer!” Problemele filmului sunt într-adevăr şi mari, şi grave. Încercarea de a le scoate de sub pulpana lui Caragiale comportă riscul de a nu fi pe plac. Oricum, la capătul aşteptării se află scadenţa.
