Precum E Pericoloso Sporgersi, difuzat cu câţiva ani în urmă, Asfalt Tango, cel de al doilea lungmetraj al lui Nae Caranfil, se înfăţişează publicului larg din România după premiera sa pe alte meleaguri. Într-o perioadă de prelungit marasm al cinematografului autohton, un regizor român de film fără prea mare experienţă, un debutant al anilor `90 îşi permite nu numai să viseze, ci chiar să recidiveze: a se citi, să turneze iarăşi. În condiţiile dure ale economiei noastre zisă de tranziţie, simpla apariţie a unui nou lungmetraj de ficţiune constituie în sine o victorie şi se cuvine a fi salutată ca atare. Aptitudinile manageriale, puterea de seducţie exercitată asupra celor cu bani reprezintă astăzi însuşiri "paraestetice" esenţiale pentru orice cineast doritor de filme pe peliculă, nu doar pe hârtie. Genericul coproducţiei franco-române Asfalt Tango este deosebit de concludent în acest sens. Nu mai puţin de nouă "sponsori" din ambele ţări au contribuit (în proporţii diferite, desigur) la materializarea proiectului. Un proiect în care Nae Caranfil n-a prea "încremenit", ba chiar dimpotrivă. A prins din zbor sunetul unei idei de succes, a scris scenariul într-un timp record, a ştiut să renunţe, fără inutile lamentări, la alte gânduri dragi dar, din păcate, atunci inoperante. Altfel spus, a ştiut să se adapteze.
Spre deosebire de mulţi dintre colegii săi de generaţie, partizani intoleranţi şi exclusivişti ai artei cinematografului, autorul lui Asfalt Tango ne aminteşte mereu că filmul mai înseamnă totodată, industrie şi comerţ. "Este trist, dar adevărat. Cariera unui film se decide la casă, prin numărul de bilete vândute. Asta oriunde în lume, mai puţin la noi". Pentru un tânăr realizator, nutrit cu capodoperele cinematecilor, o declaraţie de-a dreptul şocantă. Dosarul de presă (incomplet) la Asfalt Tango musteşte de asemenea afirmaţii, devenite prin acumulare mai puţin o "poetică", cât o pragmatică profesiune de credinţă. "Cred că trebuie făcute filme accesibile, iar această accesibilitate nu trebuie luată ca un compromis, ci ca un lucru greu de obţinut. A face un film accesibil, autentic, atractiv, este, după părerea mea, o performanţă enormă". Sau, încă mai tranşant: "Eu construiesc un scenariu nu de la nevoia de a exprima adevărurile cosmice sau metafizice ale României de ieri şi de azi, ci în momentul în care sunt sedus de proiectul unei poveşti, aşa cum eşti sedus de un banc bun sau de o anecdotă"
Acestea fiind zise, Asfalt Tango poate fi considerat un pariu (parţial) câştigat. Filmul se mişcă alert în coordonatele trasate de autor. Este accesibil şi atractiv. Are haz şi vioiciune (către final ceva mai puţin). Oferă o oră şi patruzeci de minute de spectacol cinematografic agreabil şi deconectant. Sprijinit pe de-a-ntregul în intenţii de colaboratorul său principal, Cristian Comeagă, aflat aici în inedita dublă ipostază, de artist (respectiv, director de imagine) şi de economist (în speţă, producător executiv), Nae Caranfil (ce-şi asumă la rându-i, o triplă calitate de regizor, scenarist şi compozitor), alcătuieşte un "road movie" condimentat cu toate ingredientele speciei. Care "road movie" suntem asiguraţi, "dată fiind starea drumurilor din România, nu poate fi decât o comedie".
Starea drumurilor din România interesează relativ; oricum, ea nu apare pe ecran nici pe departe atât de jalnic ca în realitate. Comedia, în schimb (lirică, satirică, burlescă, de moravuri, depinde de unghiul perceperii), răspunde la apel, declanşată fiind de alte resorturi decât cele intrinsec legate de precaritatea asfaltului. Călătoria celor unsprezece june "dansatoare" (şi a însoţitorilor lor), plecaţi cu autobuzul din faţa Casei Poporului spre o destinaţie pariziană incertă, este pigmentată pe parcurs cu varii momente umoristice, inegale însă ca realizare. Umorul de tip "teatru de revistă şi estradă" (glumele Şoferului, tangoul etc) se amestecă cu cel de factură preponderent vodevilistică (gesturi, replici şi atitudini ale unora dintre personajele ce alcătuiesc "ansamblul" frumoaselor migratoare), în timp ce accentele parodice (sesizabile, pe alocuri, în partitura Marionei) se regăsesc mai greu în numerele de coloratură "neaoşă" (Gigi, Intrusul, Felicia în episodul de la benzinărie, dar nu numai). Stimulaţi de text şi context, actorii (Charlotte Rampling, Mircea Diaconu, Florin Călinescu, Constantin Cotimanis, Ion Fiscuteanu) joacă şi "se joacă" cu vădită plăcere, conturând (fiecare în felul său personal) savuroase portrete, reevaluând pe noi coordonate, gânduri şi simţiri de atestată valabilitate în trecute vârste ale peliculei.
Deşi compune şi acum (dar în alte tonalităţi) variaţiuni pe aceeaşi multifuncţională temă a "evadării", pentru Nae Caranfil cel din Asfalt Tango, exerciţiul de stil nu mai constituie o necesitate, comparativ cu precedentul E Pericoloso Sporgersi. În filmul de debut exista o anume caldă prospeţime a scriiturii cinematografice, un umor tandru şi subtil, o galerie a personajelor de fundal, de-a dreptul seducătoare. În recenta coproducţie franco-română toate acestea au dispărut, înlocuite fiind de dorinţa atotcuprinzătoare şi finalmente biruitoare de a provoca râsul, indiferent de mijloace şi de a dobândi, implicit, adeziunea spectatorilor. Învingător detaşat în bătălia autodeclanşată cu "filmele de televiziune accesibile şi de proastă calitate", lui Nae Caranfil i-a mai rămas (doar) să câştige lupta cu sine însuşi, cu propria sa condiţie de creator înzestrat, chiar foarte inzestrat. Şi să aibă permanent în vedere că, mai devreme sau mai târziu, concesiile (inclusiv cele abil disimulate) au prostul obicei de a se răzbuna.
