„Așa e viața!”

     În ultima săptămână a anului 1927, afișul ci­nematografului Capitol anunță o nouă pre­mieră românească: Haplea, „comedie grotescă, în două părți, realizată de desenatorul Iordache, din desene animate”. Iordache, alias Marin Iorda își lansase eroul, cunoscut de la „rampa” revistelor satirice și de copii, într-o serie de aventuri cinematografice mai mult pământești decât cosmice. Fiindcă, deși în nacela unui avion de... săpun, era înălțat în al șaptelea cer, bietul Haplea trăgea mereu mâța de coadă și se lăsa chelfănit de con­soarta sa, Frosa de HăpIești.
     — Ai vrut să cunoști lumea? Rabdă! — îi admonesta, pe calea unei ingenioase filmări combinate, creatorul său, desenatorul Iorda­che.
     Cu alte cuvinte. „Așa-i viața!” cum își și intitulase Marin Iorda un scenariu proiectat astă dată, pentru actori. Scenariu pe care-l tot purta în buzunar căutând un antreprenor.
     Pentru că, oricât de grea ar fi fost viața, odată cu incursiunea sa cinematografica, Ma­rin Iorda îi descoperise dulceața, contaminân­du-se, adică, de morbul cinematografului. A avut șansa să-l întâlnească, în peregrinările sale pe Ion Georgescu. Deși cu trei ani mai tânăr decât el, la 25 de ani Georgescu-film (cum îi numea lumea) era deja un personaj, specialist consacrat în problemele celei de-a șaptea arte, „Singurul specialist din țara în decupajul unui scenariu” cum scrisese ma­rele cotidian „Dimineața”, apăruse de patru ori în film până atunci și se bucura de un ase­menea prestigiu încât fusese chemat la cate­dra de actorie a școlii de „mimodramă” Sudisk, deschisă în 1927, în localul sălii de dans Lindertafel (peste drum de liceul Gh. Lazăr) de către D. Bugnicek, un ceh întreprinzător. Elevii plăteau școlii o „cotizație” substanțială în schimbul căreia aveau garanția că vor apare într-un scurtmetraj cinematografic, pentru producția căruia D. Bugnicek pusese deoparte un „capital” de 50000 de lei.
     Ion Georgescu avea banii, Marin Iorda sce­nariul; în primele zile ale lunii mai 1928 înce­pură filmările. Scenariul prevedea ca Gioni (adică Georgescu), tânăr funcționar care me­reu întârzie la slujbă, să fie surprins alergând pe străzile Capitalei. În cale i se ivește un afurisit de tâmplar care-i barează drumul cu o lungă firmă pe care o transportă, neîndemânatic, în brațe. Lucrătorul calm, impasibil; pârlitul de funcționar îngrozit de gândul că va fi concediat dacă mai întârzie odată. Specta­torul avizat îl putea recunoaște în omul cu firma pe însuși regizorul Marin Iorda care, decenii mai târziu, îmi mărturisea că debutase în aceasta scenă cu un trac nebun. Dar prin ce emoții trebuie să fi trecut bietul Geor­gescu cu toată experiența sa actoricească! — fiindcă scena îi cerea o adevărată performanță acrobatică. EI trebuia să ocolească obstacolul, profitând de apropierea a două velocipediste care aveau să-l remorcheze, sărând pe cadrul celor două vehicule și pără­sind scena în această poziție precară. Cum vedem, jucau în film Ion Georgescu, Marin Iorda, Mady Stratt (în rolul inevitabilei fete de care se îndrăgostește Gioni). Nu era suficient! Conform angajamentului școlii, tre­buiau să apară toți cotizanții înscriși în cata­logul școlii de mimodramă. Iorda și Georgescu au expediat cu ingeniozitate această sarcină pedagogică. Ajuns fără slujba, Gioni descoperea într-un ziar anunțul salvator: „An­gajăm contabil rutinat.” Cuprins de speranță o lua la goană oprindu-se în fața unui ghișeu: „Aș dori postul. Se mai poate?” Întrebare la care o funcționară amabilă îi răspundea: „Poftiți după colț. Sunteți chiar așteptat!” Ocolind clădirea. Gioni se pomenea în fața unei interminabile cozi de șomeri, la fel de hămesiți, care-I invitau să se instaleze la ca­pătul șirului, șirul acesta era format tocmai din elevii de la Lindertafet care aveau, astfel, posibilitatea să se contemple și ei pe ecran. Așa-i viața!...
     Privit astăzi, filmul poarta clin plin pecetea epocii de criză în care fusese produs. Rătă­cind, de pilda, printr-un parc, personajul lui Georgescu, își ațintea privirea asupra unui țânc răsfățat care lăsa să cadă pe jos un co­vrig aromitor. În primul moment Gioni avea tentația de a-l ridica. În lupta cu foamea însă, învingea demnitatea. Pentru că eroul, un flămând de un tip deosebit, unul în haine negre, se simțea observat de un bătrânel așezat pe o bancă. Tot așteptându-I să plece, un trecător ridică covrigul în timp ce bătrânelul își pără­sea tocul, dibuindu-și, orbește, calea cu vârful bastonului alb. Că... așa-i viața!
     De altfel, între viața eroului comic și cea a regizorul și actorul filmului, existau izbitoare analogii. „Capitalul” lui Bug­nicek era mult prea modest în raport cu ne­cesitățile turnării. Abia dacă acoperea costul peliculei, lucrătorului de laborator și onorariul operatorului german Leo Schweetter pripășit, de curând, la București. Banii trebuiau drămuiți la sânge și cureaua strânsă la propriu, nu la figurat. Ca atare, pentru a face econo­mie de locuință cei doi cineaști s-au mutat în aceeași cămăruță închiriată peste drum de școala de Arhitectură, unde stabiliseră — cum se spune azi — „sediul echipei”. O altă chestiune mai greu de rezolvat era cea a hra­nei. Marin Iorda îmi evoca, cu savuroasă nos­talgie „trucul regizoral” pe care cei doi îl des­coperiseră. După ce consultau meniul afișat pe fereastra vreunui restaurant și confruntau prețul cu mărunțișul de care dispuneau, unul dintre ei se așeza la masă comandând chiftele cu cartofi (cât mai mulți cartofi!). Când porția era, pe jumătate, consumată își făcea, ca din întâmplare, apariția cel de-al doilea confrate. „Șezi, dragul meu” — îl invita, ospitalier, pri­mul. Și „dragul meu” nu se lăsa invitat a doua oară și înfuleca jumătatea restantă a porției.
     Problemele tehnice ale realizării filmului le dădea mai multă bătaie de cap. Pentru a reda spaima micului slujbaș înnebunit că întârzie la slujba, decupajul prevăzuse un travling. O asemenea instalație nu există în Bucureștii acelor ani, dar asta nu-i descuraja pe cei doi cineaști. Ei au cocoțat aparatul de filmat pe acoperișul unui taxi peste care, susținându-I cu apăsarea trupului său, I-au urcat și pe Schwedler. Numai ca la prima pornire a auto­mobilului, deși fusese cât se poate de lină, docilul operator de imagine, tras de aparatul său, a avut tendința să se dea peste cap. Atunci a intervenit, salvator, regizorul care l-a apucat strașnic de centură. Scena a fost rea­lizată cu chiu cu vai, dar exista teama că tre­pidatele vehiculului vor face materialul inutili­zabil. La protecție s-a dovedit, dimpotrivă, că ele contribuiau la atmosfera psihologică do­minantă: anxietatea personajului în fala per­spectivei pierderii slujbei.
     Cel de-al doilea film al lui Marin Iorda, rea­lizat în colaborare cu viitorul regizor Jean Georgescu, a fost prezentat la 25 iunie 1928 în completarea sumbrei drame germane „Strigoii”. Ea a fost întâmpinată cu plăcere de către public și cronicile unanim elogioase dădeau speranța unei alte ocazii favorabile pen­tru o recidiva. Ocazie care, din păcate, nu s-a mai ivit în viața lui Marin Iorda. A fost nu nu­mai un entuziast, ci și om de un remarcabil talent. Cinematografia noastră l-a pierdut, din lipsă de posibilități; l-a câștigat, apoi, teatrul...