Tentaţia comparaţiei este foarte mare: doi regizori care au debutat împreună cucerind împreună, certificatul de tinere certitudini ale cinematografiei noastre, apoi s-au maturizat trecând prin aproxinativ aceleaşi experienţe, atacă acelaşi gen inexistent la noi până acum trei ani, westernul, stârniţi de acelaşi
Titus Popovici, asul scenaristicii noastre nu numai în materie de fertilitate creatoare, dar şi de neastâmpăr, neastâmpărul schimbării la faţă, fata filmului românesc, fireşte. Pilotul de încercare a fost
Dan Piţa cu
Profetul, aurul şi ardelenii. Primul westem românesc. Cursă câştigată. Peste trei ani,
Mircea Veroiu concurează (spun concurează numai pentru că am alunecat în termeni automobilistici) pe aceeaşi maşină construită de Titus Popovici numită, de astădată,
Artista, dolarii şi ardelenii. Tentaţia comparatiei nu este numai foarte mare, ea este irezistibilă şi nu i-aş ceda — nimic mai plăcut decât să rezişti irezistibilului — dacă ea nu mi-ar fi de folos tocmai întru demonstrarea inutilităţii oricărei comparaţii. Pentru că aceste două filme de acelaşi gen, scrise de acelaşi scenarist şi realizate de doi regizori care au debutat cu acelaşi succes, sunt la fel de incomparabile ca pe vremuri
Fefeleaga şi
La o nuntă unite, la suprafaţă, prin acelaşi titlu
Nunta de piatră şi despărţite, în adâncul lor, de structurile artistice diametral opuse ale celor doi regizori. Fenomen repetat de altfel cu
Duhul aurului. Inutil să reamintesc lunga listă de caracterizări făcute atunci «tandemului» Piţa-Veroiu şi repetate apoi de-a lungul anilor. În esenţă, ele subliniau vitalitatea, dinamismul, suculenţa primului şi austeritatea, ascetismul, estetismul, răceala celui de-al doilea. Aşa încât nu mi se pare deloc întâmplător că, un scenarist ca Titus Popovici, cu ochiul câmpului regizoral extrem de ager, şi-a încredinţat primul westem bubuind de viaţă de haz, de fantezie şi dinamism lui Dan Piţa, iar pe cel de-al doilea, conceput într-o dispoziţie mai domoală, mai curând lirică decât dinamică, mai mult de atmosferă decât de pirosferă, lui Mircea Veroiu. Pentru că nu mai suntem — ca-n
Profetul... în lumea slinoasă, bătăioasă, furioasă, violentă a desperadoşi-lor căutători de aur, în care cei trei fraţi din Poplaca îşi suflecă mânecile şi pun ei lucrurile la punct, ci într-un orăşel curat aşezat, bogat (lucru subliniat cu fineţe şi inteligenţă de costumele
Hortensiei Georgescu şi decorurile semnate
Nicolae Drăgan şi Nicolae Şchiopu) atât de bogat încât are «Grand Hôtel de Paris» şi trupa de «actori» străini. La rândul lor, fraţii din Poplaca nu se mai ocupă cu înţelepţirea unei lumi pe cât de nouă pe atât de nebună ci, vorba bacelui Traian: «Ei cu ale lor şi noi cu ale noastre». Mai mult: neobosit întru ocolirea schemelor bătute în cuie, Titus Popovici şi-a dezarmat Justiţiarul Johnny, alias
Ovidiu luliu Moldovan nemaiavând decât a se apăra cu pumnii. Nici mezinul Romi —
Mircea Diaconu, nu mai are multe de făcut, aşa că se apuca de fierărie, dă mărunt din buze şi, la o adică, e musai să înveţe a trage cu pistolul dacă vrea să mai aibă vrea iubită... Altă piesă, alt fundal. Alt spectacol, altă scenă. Piesa se joacă pe umerii bacelui Traian îndrăgostit fulgerător de o «aia» despre care crede, în curăţenia lui poplăceană, «că-i fată cuminte, da' n-a avut noroc, săraca!» Fundalul este furnizat de trebuşoarele puse la cale de «săraca fată» şi bine articulate în legea westernului: atacul trenului cu bani, înscenarea cum că indienii, substituire de persoană, etc. În această situaţie, cu Johnny dezarmat, cu Romi amortizat şi bacele Traian amorezat, spectacolul nu mai este atât poc-poc-ul cât tronc-ul bacelui-magnific
Ilarion Ciobanu, ţapăn sub miţă şi turtit cu «şperanţie» sub amorul pentru frumoasa Anabell,
Rodica Tapalagă, balansând cu umor drăcesc între «înjer» şi harpie, la concurenţă, el, bunul, cu răul complice al frumoasei —
Mircea Albulescu, din păcate redus, nici nu înţeleg cum, cu tot talentul, prezenţa şi prestanţa binecunoscute, la câteva treceri furioase prin cadru, o mică zbenguială amoroasă şi un duel (că-n săbii să ne batem) cu bacele. Scena pe care se desfăşoară acest spectacol este orăşelul, adică strada, cu
saloon-ul, cu bărbierul, cu fierăria, cu banca, cu etc-ul. orăşel-stradă pe care Mircea Veroiu l-a populat mergând pe linia scenariului şi mai punând şi de la el (excelentul personaj al pianistei interpretat de loana Crăciunescu, cu graţie, dezinvoltură şi seriozitate profesională), cu o galerie de personaje tipice şi specifice genului, încredinţate unor interpreţi mai puţin cunoscuţi sau chiar deloc, unii nici măcar actori, dar care sunt «de acolo» şi dau filmului diversitatea tipologică necesară — şi recognoscibilă, că doar nu noi am inventat tipologia Vestului sălbatec. Un frumos rău şi amorez obraznic — Elöd Kiss, un om drept, aşa încât uşor trist — Traian Costea, un primar lungan, roşcovan şi bărbos — losif Naghiu, un şerif gras, leneş şi neîncrezător — Mihai Oroveanu, un tânăr indian cu faţa de piatră şi mişcări de felină — Nicolae Brânzea etc... Ce avea de făcut Mircea Veroiu, cu această piesa şi acest fundal, cu acest spectacol şi această scenă? Teoretic, el ar fi avut de ales între modelul violent, cu accentul cavalcade, împuşcături în cap, în ochi, în prim-plan, în gros-plan, în valuri de sânge şi valuri de sudoare, şi modelul calm, rece, distant nici el nou pe lume, există exemple. Spun teoretic, pentru că practic Veroiu nu putea să aleagă decât modelul doi. El este un calm, un imperturbabil, un distant. Şi atunci, împreună cu
Călin Ghibu — împreună, pentru că în afara unor cazuri de excepţie, imaginea o face operatoruI, dar ea se gândeşte împreună cu regizorul — şi-a construit filmul ca pe un spectacol (de altfel, uşa de vagon care se trage într-o parte la început, descoperind pustietatea locului, sugerează o deschidere de cortină, iar fundalul pictat pe care «actorii» şi-I strâng spre sfârşit sugerează închiderea de cortină) pe gustul lui. Adică, atent la frumuseţea cadrului, la tensiunea artistică creată dinspre calm spre furtună, sensibil la spectacolul bătăilor «paginate» ca un balet modern, dar privite mai mult de la distanţă după legea şi ea cunoscută unui anume gen de
western, în care mai întâi vezi cum şi mai apoi cine pe cine a lovit, bătăi montate de lolanda Mintulescu perfect cu precizie, ca întreg filmul de altfel. Mircea Veroiu a realizat, după părerea mea, un film cu atmosferă de western liric subliniată cald şi nostalgic de muzica lui
Adrian Enescu, un film «de atmosferă», în general, un film elegant — ceea ce s-ar putea socoti un defect, dacă aşezăm
western-ul printre genurile fără acces la eleganţă — un film plăcut, deconectant, şi civilizat. Cu sau fără voia autorului, el demonstrează scurt (scurt şi la propriu pentru că nu are decât o oră şi zece minute) că structurile artistice perfectibile sau deteriorabile, supuse căderilor sau înălţărilor rămân, în adâncul lor, structuri artistice.