Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Artă și istorie


     Dacă va sta cineva să caute vreodată semnele și cauzele morale și psihice ale Revoluției din 22 Decembrie 1989 prezente în filmele românești de până atunci, cred că, pentru autenticitate și profunzime, va trebui să se întoarcă în urmă cu două decenii și să vorbească despre acest film. Nicăieri, din câte știu, contradicția dintre om și „sistem” nu a fost expusă atât de franc, de convingător și profund artistic. Să nu uităm că în 1968, când s-a turnat filmul, suflul devenit tragic al Primăverii de la Praga marca societatea română asemeni celor din întreaga Europă de est. În plan artistic Reconstituirea avea să dea măsura dar și limita unui pseudo−liberalism politic peste care „sistemul” n-a mai vrut și nici n-a mai putut să treacă. În 1969 când filmul a fost gata, a fost interzis; la presiunea oamenilor de cultură i s-a dat drumul, pentru ca la câteva săptămâni să fie definitiv scos de pe piață, pentru: „lipsa de succes la public”. Sigur, la un prim nivel, ceea ce a stârnit mânia cenzurii și a făcut deliciul publicului, au fost aluziile, acele mici gesturi, fapte, vorbe, care zic una și semnifică alta. Dintre ele, cea mai frapantă și „îndrăzneață”, era plecarea procurorului din finalul filmului, în care cel din mașină e însoțit de salutul și aplauzele mulțimii ieșite de la meci, iar el, zâmbitor și reținut, mulțumește cu un gest din mâini, atât de cunoscut, și atunci, ca și mult după aceea, până acum câteva luni. Prin aceasta se stabilea o legatură directă, atunci ca și acum, între procuror, conducătorul anchetei și al represiunii morale din film, și conducătorul viitor al represiunii fizice și morale a unui întreg popor. Dar, cinstit vorbind, asta nu face filmul nici mai bun și nici mai profund. Curajul civic, luciditatea politică atât de prețuite într-o epocă lipsită de libertate, chiar dacă sunt întruchipate numai prin aluzii, au nevoie, pentru a rezista în timp, de armura unei structuri artistice construite cu tatent și disciplină estetică. Și din fericire, filmul lui Pintilie are din plin.
     Ceea ce a frapat cel mai mult acum două decenii au fost tinerii eroi. Acești „antieroi”, pe care până atunci îi privisem numai în filmele „free-cinema-ului” britanic, în Cenușă și diamant al lui Wajda, ori în Asul de pică al tânărului Forman, soseau la noi în cinematografie, privind cu mânie nu înapoi, ci în prezent și, printr-o tragică premoniție, în viitor. Ceea ce azi ne-a izbit, a fost asemănarea între privirea neînțelegând și urând în același timp, cu care cei doi tineri își privesc anchetatorii și privirile celor de pe baricada de la Inter.
     Și totuși, azi, revăzând filmul după „douăzeci de ani”, evadat din vârsta acelei tragice și inconștiente purități a celor 18 ani pe care autorul rândurilor de față, îi avea, odată cu eroii, la data premierei, am fost uimit să descopăr un actor uriaș, care domină prin rol și semnificație opera filmică. Actorul este Emil Botta, iar personajul este cel al Profesorului. El este singurul personaj care înțelege, care are conștiința tragediei ascunse în banalitatea faptelor. Intelectualul care trăiește până la insuportabil conștiinta represiunii sistemului, a torturii morale la care sunt supuși cei doi tineri, aduce cu sine o durere acumulată în timp, într-o stratificare sufletească a suferinței, amintind de personajele lui Dostoieveki ori Soljenițân. Există spre final o mică secvență, difuză și ușor de trecut cu vederea: privirea Profesorului ațintită asupra angrenajului unei mori de apă, rotindu-se la fel de precis și indiferent, ca Destinul omenesc. Din nou Privirea și imaginea percepută de ea: ușile unor latrine care se deschid bătute de vânt, dezvăluind o clipă „curățenia” condiției umane în care sunt cu toții implicați. Și iarăși Privirea percepând la început difuz, apoi tot mai clar, mulțimea de oameni ieșiți de la stadion, apropiindu-se de mașina în care se află Profesorul, în fapt apropiindu-se, scufundându-se, în mlaștina unei realități ale cărei semnificații îi scapă. Niciodată în filmul românesc conștiința tragediei în care eram implicați nu a fost exprimată atât de acut ca aici. Sigur, filmul și conotațiile sale se pretează, pretind chiar, o analiză estetică mult mai amănunțită și profundă, ceea ce vom îndrăzni poate să facem în altă parte. Aceste rânduri sunt scrise pentru a marca actualitatea unei pelicule, reprezentând, de trei luni, o epocă istorică, sperăm, definitiv depășită. În acest sens, filmul lui Lucian Pintilie reprezintă un exemplu cât se poate de convingător al operei care își transcende epoca prin talent și profunzime, sensurile sale artistice fiind etern umane, și depășind cu mult „aluziile” unui prezent repede înecat în uitare. Reconstituirea rămâne în același timp un martor important al epocii în care a fost făcută. Și iată de ce:
     Dacă vreodată comunismul va încerca, la noi, să-și pretindă o anume pozitivitate istorică, va lua fără îndoială ca etalon anul 1968, momentul maximei lui liberalizări politice și sociale. E deajuns însă să vedem filmul reprezentând tocmai acel moment, pentru a ne convinge de derizoriul unei asemenea ambiții. Istoria are nevoie de Artă pentru a-și proba adevărul, tot așa cum Arta are nevoie de istorie pentru a-și manifesta sensul plenar.
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1990)

Tags: cronica de film, dan stoica, lucian pintilie, reconstituirea

Comments: