Fii binevenit, Mircea Veroiu! Deci, înapoi în țară după un exil de trei ani și jumătate în Franța. Dacă nu te temi de alunecarea în patetism, poți să ne spui cum a fost?
— A fost un exil pe care mi l-am impus singur... dar exil. E foarte dur... este exact cum se spune. Am plecat acum trei ani și jumătate nemaiputând să suport urâțenia. Nici acum nu e mai frumos pe străzi, dar în casele oamenilor e bine. Revenind la exil, a fost o experiență dificilă, dar și utilă. Când spun asta mă gândesc la contactul cu un alt sistem de producție, cu totul altul decât cel în care am lucrat aici. Revenind în țară, aflu că și la noi se încearcă schimbări, mă refer la soluția studiourilor de creație conduse de regizori.
— Am aflat că vei face parte din colectivul de conducere al unuia dintre aceste studiouri.
— Am fost solicitat de Constantin Vaeni să colaborez cu el la studioul pe care el îl va conduce. După mine, e destul de dificil pentru un regizor să-și asume o asemenea funcție și să-și facă filmele sale proprii. E greu să te întrerupi din filmare, să vii apoi se vezi materialele de lucru ale altora și să te distanțezi de proiectul tău pentru a judeca ce fac ceilalți. În fine, există și la Hollywood regizori care sunt și producători...
— Poate că selecția scenariilor se va face potrivit unui proiect de, să-i zicem, repertoriu. Poate că fiecare studio se va specializa într-un anume gen...
— Probabil. Oricum, cred că nu trebuie să mai facem treizeci de filme pe an. E prea mult. Mi-aduc aminte că în urmă cu niște ani se intra în producție numai pentru a asigura salariile lucrătorilor de la Buftea.
— Nu crezi că trebuie, totuși, să se țină seama și de așa numitul corp tehnic? Uite, actuala fază de incertitudine în organizare i-a determinat pe unii buni profesioniști să plece de la Buftea.
— Dacă lucrurile evoluează normal — și aici revin la experiența mea din Occident — cei care vor rămâne și se vor dovedi buni vor câștiga de cel puțin cinci ori mai mult. Uite, în Franța există o lege pentru ajutorul de șomaj acordat celor care lucrează în cinematografie care acolo funcționează impecabil. De pildă, un regizor care lucrează timp de 1000 de ore într-un an, în anul următor are asigurat ajutorul de șomaj care-i permite să trăiască decent în schimbul a numai 560 de ore de lucru. Și asta e valabil pentru toate celelalte categorii de creatori sau tehnicieni. Apropo de creatorii de film, am aflat că s-a fondat o Societate a Creatorilor de Film după principii cam neclare, după părerea mea.
— Am înțeles că principiul de bază e valoarea.
— Da, dar nici o societate similară din lume nu va accepta aceste principii de constituire. Pretutindeni în lume creator de filme înseamnă autor. Legislația internațională include în rândul autorilor numai regizorul, scenaristul și compozitorul. Oricât de dragi ne sunt nouă operatorii și scenografii, ei nu pot fi asimilați aici. Ideea de democrație, foarte frumoasă de altminteri, nu prea are ce căuta în artă. Ce s-o mai lungim, arta este produsă de o elită.
— Ce crezi că ar trebui să se facă acum pentru afirmarea adevăratelor valori?
— Din păcate, selecția valorilor nu se poate face nicăieri în lume. Știm bine că succesul de public este prea adesea apanajul filmelor proaste, că filmele așa zise de festival nu umplu sălile de cinema...
— Crezi că cinematograful nostru va cunoaște o deplasare spre filmul de divertisment?
— Categoric. Cu toată rigoarea lor artistică, viitoarele studiouri vor fi obligate să facă filme de public pentru a putea să-și realizeze acele puține filme de festival.
— O problemă care frământă acum societatea românească este cum să redevenim europeni. Știu că nu există grade de comparație pentru acest atribut, totuși, te întreb ce crezi că ar trebui să facem pentru a fi mai europeni? Evident, în domeniul filmului.
— Singura șansă ar fi ca măcar unul din cele cinci filme făcute de fiecare studio pe an să aibă un caracter de festival. Pe de altă parte, e foarte greu să te europenizezi lucrând în aceste condiții tehnice primitive: actorul e orbit de cei 20.000 wați ai proiectorului, pelicula e faimoasa AGFA pe care nimeni în lume nu mai lucrează iar sunetul... sunetul e de carton.
— Te-ai întors totuși să faci film în România, o coproducție, după câte știu. Vorbește-ne, te rog, despre acest proiect.
— Încă nu știu dacă va fi o coproducție. La ora asta ( suntem în 29 martie n.n.) propunerii aduse de mine din partea unui producător francez nu i s-a dat un răspuns definitiv. Studioul condus de Vaeni a înscris însă proiectul în planul său așa că voi face, chiar ca producție integral româneasca, Ultimul mesager, după romanul „Al doilea mesager” de Bujor Nedelcovici, apărut la editura „Albin Michel”.
— Se pare că e un proiect la care ții mult.
— Desigur. Adaptarea romanului am făcut-o în anii exilului și n-a fost ușor pentru că e o carte dură, dificilă și complicată, în sensul bun al cuvântului. După doi ani de căutare am găsit un producător care, entuziast, sincer și deschis, a declarat că-i place scenariul. I-am arătat niște fragmente din filmele mele („furate” pe o caseta la plecarea din țară) și s-a declarat dispus să mă finanțeze. În partea lui strict epică, filmul este experiența mea, a exilatului. Este povestea unui intelectual matur care se confruntă cu o societate totalitară, are revelația cinismului în relațiile umane, în fine, infernul cunoscut. Șansa scenariului este că el are valoare de universalitate, deși trimiterile sunt la situația noastră dinaintea Revoluției. Filmările se vor face integral în România cu actori de talie internațională. Vezi, revenim la ideea europenizării. Avem nevoie de actori intrați în circuitul internațional. Și polonezii au avut dificultăți în a-și impune câțiva actori în cinematograful mondial, dar până la urmă au reușit. În privința filmului meu, trebuie să-ți spun că nu mi-am definitivat încă distribuția, dar sper că ea va fi pe măsura rolurilor pe care le ofera scenariul.
— Mircea Veroiu, nu crezi că numeroasele dificultăți tehnice de care vorbeai ar putea fi depășite lucrând în tehnica video?
— Categoric nu. Întâmplarea face că acum sunt responsabilul unui atelier video pentru tineret la Paris. Un studio video „înghite” și mai mulți bani, el trebuie înnoit o dată la doi ani. Cheltuielile de aducere la zi a tehnologiei sunt uriașe.
— Hai să vedem atunci ce se poate face pentru împrospătarea forțelor artistice. Generația din care faci parte, generația care s-a afirmat în anii '70, este acum cea mai puternică în cinematograful nostru. Reprezentanții ei se află acum în conducerea studiourilor de creație care vor trebui să asigure debutul unor regizori tineri. Cum se va face selecția?
— Cred că trebuie pornit de la scenariu și de la decupaj. Riscul de a lucra cu un debutant e mare, dar cred că el este numai de 50 la sută fața de riscul de a lucra cu un regizor prost. Un debutant care îmi arată o casetă sau filmulețul său bâțâit de trei minute făcute la institut poate prezenta mai multe garanții...
Dar facem ce facem și vorbim mereu despre cum să salvăm cinematograful. Să-ți fac o mărturisire. Am avut un șoc neplăcut venind încoace, când în drumul spre aeroportul parizian am văzut un ditamai afiș al unui film semnat de Andrei Koncealovski. Nici nu-mi aduc bine aminte cum se chema, ceva cu flash sau crash în titiu. Se vedea de la distanță Sylvester Stallone cu ochelari și cu pistol, alături de alt tip pătrațos cu mutră de gangster. Deci iată cum Koncealovski, acest colos al cinematografului a fost redus la condiția de mașinărie de făcut filme la Hollywood. Deci, revenind la întrebarea ce-i de făcut ca să salvam cinematograful, răspunsul e clar: nu putem face nimic. Atâta timp cât filmul e supus vânzării, el trebuie să-l satisfacă pe cel care a plătit biletul. Dacă un regizor care a făcut Un cuib de nobili, Romanță despre îndrăgostiți și Siberiada ajunge să facă un asemenea film cu Stallone înseamnă că banul dirijează totul și că nimic nu se poate schimba în cinematografie. Și totuși, să ne bucurăm de șansa pe care noi, românii, o avem acum (încă un an, doi, sper cât mai mulți) de a face filmele bune pe care ni le propunem, măcar unul sau două fiecare studio. Oricum, avem șansa să fim unul dintre ultimele colțuri din lume unde se pot face filme ca nicăieri în altă parte. Să n-o pierdem. E o convingere pe care mi-am întărit-o venind aici.
— Deci, e o șansă pe care vei încerca s-o exploatezi...
— Fără îndoială. Am să încerc cu Ultimul mesager, cu Craii de Curtea Veche, cu Farul după Baconsky. După aceea, Dumnezeu cu mila...
— Îți urez să le îndeplinești pe toate și aștept o invitație la primul tur de manivelă. Pe curând!
