Cel mai recent film al noului val este în acelaşi timp şi cel mai radical. E un radicalism care îi face mai mult rău decât bine: poate trece drept o capodoperă cu aceeaşi usurinţă cu care ar putea fi catalogat ca o aberaţie. De data aceasta, distincţia ţine nu de calitatea celui care emite verdictul (de critic sau de simplu spectator), ci de criterii mult mai greu de determinat. Cea dintâi condiţie e răbdarea.
„Lucrurile cele mai importante nu se spun cu cuvintele“, declara cineastul într-un interviu recent. În filmul acesta,
Puiu nu le spune deloc. Doar le sugerează şi e de aşteptat ca această sugestie să ajungă la un număr foarte restrâns de privitori. Când un film de autor strânge mai puţini spectatori decât membrii echipei care a lucrat să-l facă, primul impuls al realizatorilor, dar şi al unei părti a criticii, e să dea vina pe public. Dacă
Aurora se va încadra în această categorie, vina e a oricui, numai a publicului nu. Trei sferturi din timp, personajul lui Puiu se ascunde pe după camioane sau autobuze şi traversează în fugă şinele de tren. În rest, îi omoară pe nişte oameni (în cazul unuia, nu e foarte clar de ce) şi cu alţii doar vorbeşe (nu e foarte clar cine sunt şi în ce relaţie se află ei cu protagonistul). Pe scurt, cam puţin, nu doar pentru un film care durează trei ore: pentru orice film.
Gâlceava lui Puiu cu DEX-ul
Succesul lui
Aurora depinde de modul în care ne explicăm aceste traversari, crime şi tăceri. În funcţie de reuşita acestei operaţiuni,
Aurora poate spune o gramadă de chestii şi în acelaşi timp nimic. O gramadă de chestii, deoarece speculaţii se pot face oricând şi despre orice. Nimic, deoarece precum e personajul principal al filmului, asa e şi filmul: mut. Oricâta bunăvoinţă am avea, nu ne e deloc clar ce ar trebui să credem despre toate câte le vedem. La mijlocul distanţei dintre opera deschisă şi experiment,
Aurora ni se dezvaluie. Rolul nostru e să o descoperim. Dacă avem răbdare (şi numai atunci, într-o ecuaţie în care disponibilitatea noastră cântăreste mai mult decât obiectul care o pune la încercare), experimentul reuşeşte.
În ceea ce mă priveşte, cea mai articulată încercare de a formula ceva am văzut-o în investigarea raportului special pe care oamenii îl au cu cuvintele. Protagonistul vorbeşte rar. Atunci când o face, e pentru a se apăra sau pentru a se revolta. Aşa cum o percepe el, e ceva fundamental în neregulă cu ordinea lucrurilor, fapt care se vădeste în nedreptăţile la care se vede supus. Cel dintâi indicator al acestora este tocmai limbajul. „Adica ce vrei să zici?“, întreabă el permanent. Ceilalţi se apără, pentru că aparent n-au vrut să zică nimic. Şi totuşi ei chiar zic ceva, de fiecare dată. Interogând sensul fiecărui cuvânt, eroul le demască făţărnicia. Atunci când cere să i se restituie o datorie, când îşi caută fosta sotie la locul ei de muncă sau când îşi ia fetiţa de la grădiniţă, lucrul care îl scoate din pepeni e acelaşi – cuvintele.
Fiecare nouă scenă e o explozie care se produce aparent din nimic, poate şi pentru că acele cuvinte şi acele situaţii sunt atât de răspândite încât doar lui i se mai par monstruoase, noi deja ne-am obişnuit cu ele. Tortura psihică la care le supune pe fostele colege ale fostei sale soţii e cu atât mai mare cu cât pare că nu se mai termină. Când ai zice că urmează să le lase in plata Domnului, Viorel se intoarce, din nou si din nou. Aproape că te aştepţi să le impuşte şi pe ele. Prin comparaţie, crimele sale sunt infinit mai puţin violente – se produc fără ştirea victimelor iar savârşirea lor propriu-zisă durează o fracţiune de secundă.
Câţi spectatori, atâţia poliţişti
În
Marfa şi banii, protagoniştii erau victimele lumii interlope, un inamic doar pentru cei care fac parte din ea. În
Moartea domnului Lăzărescu, protagonistul cădea victima sistemului sanitar, un inamic doar pentru cei care se întâmplă să se îmbolnăvească. În
Aurora, eroul are ce are cu cuvintele şi cu ceea ce se ascunde în spatele lor (bădărănia şi un sistem bazat pe minciună şi compromis). Acestea sunt un inamic pentru absolut oricine (mai precis, pentru oricine nu e deja bădăran sau integrat în acest sistem). La final, Viorel se predă şi le vorbeşte poliţiştilor. „V-am zis ce s-a intâmplat. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi şi mi se face teamă“, le spune el atunci.
N-am putut să nu mă gândesc că e Puiu regizorul cel care se serveşte de Puiu actorul pentru a li se adresa nu poliţistilor, ci nouă, spectatorilor. El, şi nu altcineva ne-a fost nouă povestitor şi lui ii e teamă că nu-l înţelegem. Noi suntem poliţiştii, iar filmul lui ne e prizonier.
