Nu ştiu dacă simbolul, metafora filmului
Apoi s-a născut legenda este drumul — aşa cum susţine cronicarul. Drumul, sau mai exact dorinţa de a porni la drum, de a o lua din loc, îl călăuziseră pe Vive, eroul filmului
Dimineţile unui băiat cuminte. Cred că de data asta pe
Stoiciu şi
Blaier îi preocupă stabilitatea, regăsirea echilibrului uman la vârsta maturităţii, în mijlocul unor familii, a unor colectivităţi umane. Redea nu mai este nici la vârsta, nici la mentalitatea lui Vive. Redea a găsit demult drumul, dar el s-a săturat să-l facă de unul singur.
Ca şi filmul, cronica nu îngăduie — îl citez chiar pe autorul ei — exclamaţiile. Ea spune aşezat, aproape tot ce se putea spune despre un film aşezat... Pentru mine însă, noul film al lui Blaier continuă să fie un fel de
Dimineţile unui băiat cuminte. Şi fără să fiu împotriva «variaţiunilor pe temă», mărturisesc că aş vrea să văd un Blaier nou, pe o temă nouă. Un Blaier care să-şi exploateze din plin acea dragoste de autentic pe care aici o mărturiseşte numai cu jumătate de voce... (
Eva Sîrbu)
Introducerea puţin ambiguă a cronicii lui Mircea lorgulescu (altfel excelentă) mă obligă la o precizare: filmul nu m-a dezamăgit deloc. Andrei Blaier este singurul nostru regizor care (ca şi Jean Petrovici în domeniul documentarului) propune cu consecvenţă, de la film la film, dacă nu o poetică, cel puţin o formulă proprie de abordare a realităţii contemporane. De aceea e, deocamdată, printre puţinii care probează o evoluţie valorică certă. Impresia de cadril de gesturi şi efuziuni generoase, poetizante — care anulase prin facilitate Casa neterminată — s-a atenuat considerabil. A câştigat în schimb spaţiu şi profunzime, observaţia realistă, uneori incisivă şi revelatoare, a mediilor a tipologiilor, finalizată deocamdată în elemente episodice, cum este figura acelui brigadier care povesteşte filmele lui Jean Marais şi încheie filmul cu o pregnantă sugestie grotesc–duios–tragi–comică. (Valerian Sava)
