​Anonimi bucureșteni

     Cât de neîncăpătoare devine prezenta rubrică în cazul filmului lui Mircea Veroiu, Sfâr­șitul nopții! Peste o duzină de personaje secundare demne de tot interesul, presărate într-un amalgam de portrete reale, iscate în verva a două, trei replici, în priză directă! Un film pe care l-am putea boteza „al secundari­lor”, dacă sfânta precauţie nu ne-ar ţine de­parte de genetive şi genetivizări. Oricum, fier­care nouă secvenţă propune un alt caz, nu numai pentru ca biroul procuraturii oferă ca­drul ideal de întâlnire cu micile sau marile coțcării, cu fete certate cu morala, dar mai ales pentru că aici îşi devarsă oraşul efectele nocive ale poluării, care se întâmplă să antre­neze, fie şi accidental, în curgerea lor, vic­time inocente.
     Căci nu strada este personajul relansat de regizor, ajutat de talentatul operator Doru Mi­tran, ci oamenii străzii, anonimii bucureşteni pe lângă care trecem zilnic, grăbiţi, îngrijoraţi.
     Faţă în faţă cu procurorul, aşezată pe scaun, o tânără îşi ridică ochii cenuşii, încer­cănaţi, cu mirarea jucată, proprie omului care ştie dinainte ce caută acolo. În lumina crudă a dimineţii, decolteul adânc al rochiei de seară spune totul despre tristeţea unei tine­reţi irosite. Fata este balerină la barul Doro­banţi. Cunoaşte procedura. Și prin grimasele ei amare, Adriana Șchiopu trăieşte dramatic în cele câteva secvenţe intensitatea dureroasă a drumului fără bucurie, fără întoarcere. Altă zi, alt scaun, alt procuror, alt incul­pat... din nou tânăr. Curăţel, ager la vorbă, potrivind răspunsurile ca la carte, venind cu solicitudine în întâmpinarea întrebărilor, într-un permanent bombardament verbal, zâmbind plăcut situaţiei încurcate, cam fără ieşire... o butelie furată... trei copii rămaşi fără mâncare caldă... debut promiţător în ca­riera de recidivist simpatic, Răzvan Vasilescu îşi încarcă personajul cu puterea de seducţie a băiatului haios, cu candori de licheluţă.
     Ipostaza tragică a infracţiunii juvenile îşi găseşte în secvenţa liftului tonul cel mai adecvat, în interpretarea lui Radu Vaida. Cu simţul nuanţelor, actorul gravitează între vio­lenţă şi spaimă, prin strigăte şi mişcări de animal hăituit, prins în propria-i capcană, la limita labilă între compasiunea pentru omul rănit şi periculozitatea agresivităţii demente.
     Aflată pe o orbită mai apropiată de eroul principal, apare o fată. Este înaltă, cu picioa­rele crescute parcă din blugi, adidaşi dezin­volţi, umerii aduşi modern a „je m'en fiche”, maiou mulat, ochelari de soare, ascunzând ochii ceţoşi de o culoare indefinită, glas răguşit, prin care cuvintele sunt lovite-n jar­gon... Profesia: fată bună, descurcăreaţă. Locul de muncă sezonier: din nou barul da noapte. Interpreta: Magda Catone, tânără ac­triţă ce şi-a impus stilul interpretativ pe parcursul ultimelor „escapade” în cinematografia anului '83. Noaptea, aici, în lumina sa fume­gândă, mişcările capătă încetineli mângâie­toare, ochii reflexe languroase, dansul e las­civ profesionist, prada e sigură şi... aşteaptă. Este ora tranzacţiilor cu „mafia” locului. Afa­cerile se fac printr-un peşte de ape tulburi, domnul „Geany”, client respectabil, cu presti­giu loco, datorat sus-puselor sale relaţii; Emi­nenţa cenuşie a faunei interlope, la interfaţa a două lumi, a cinstei şi a necinstei, a traficu­lui de valută şi iluzii, capătă prin naturaleţea lui Cornel Patrichi complexitate şi „expe­rienţa locului”.
     Departe de a ne oferi un film al negativilor, Veroiu restabileşte echilibrul printr-o serie de portrete; o studentă sufletistă, curată, devo­tată şi... în cele din urmă îndrăgostită (Ma­riana Buruiană), un martor ocular oportun apărării eroului (Constantin Cojocaru), un prieten care se cunoaşte la nevoie (Constan­tin Brînzea) şi mulţi alţii încălziţi cu sinceri­tate de interpreţi.
     Lumea complexă a secundarilor e autentic legată de adevărul dezbaterii. Filmul devine un hotărât semnal de alarmă (tras după ce trenul a ajuns la destinaţie... şi ăsta-i un merit incontestabil!), o avertizare asupra conse­cinţelor pe cât de neîntâmplătoare pe atât de dramatice, ivite în viaţa unui tânăr pentru care „sfârșitul dureroasei sale nopţi de coşmar” lasă, din fericire, locul unei zile calme, pre­zentată în culorile vii ale legăturilor de priete­nie dintre oameni.