Zgomotul şi furia este un roman celebru scris de nu mai puţin celebrul William Faulkner. S-a făcut şi un film. Poate se vor mai face dar genialitatea romanului inhibă, la fel cum niciun regizor nu s-a încumetat să ecranizeze În căutarea timpului pierdut, scris de Marcel Proust. A încercat Visconti şi a realizat un capitol din roman, intitulat
Un amour de Swann dar şi un alt mare regizor Volker Schlondorff.
O să mă întrebaţi ce legătură este între
Andrei Pap, unul dintre cei mai prestigioşi creatori de coloană sonoră din filmul românesc şi romanul lui Faulkner?! Ei bine, am luat doar cele două cuvinte care ar alcătui începutul de portret, adică crochiul: zgomotul şi furia! Acesta este Andrei. Adună zgomote, sunete, le combină cu muzica, lucrează la nuanţă sonoră dialogurile şi o face cu o „furie” tăcută, unii ar spune că este răbdare dar eu îi contrazic pentru că, fiind de câteva ori lângă el i-am simţit pulsul. Trăirea! Neliniştea! Furia, că ceva nu este aşa cum îşi doreşte el. Sigur, FURIA nu era la vedere. Era ascunsă. Am amintirea acestei trăiri alături de o altă imagine în care, într-o sală imensă, la un pupitru ce semăna cu o navă cosmică, Andrei Pap dirija sunetele precum un maestru o orchestră nevăzută.
Alături de el mai erau alţi doi (la fel de mari creatori) adică
Anuşavan Salamanian (Sami) şi
Silviu Camil. Erau zeci de piste sonore, se încărcau role şi se lucra minut cu minut de film, o dată şi încă o dată, până când cei trei spuneau „Bine! Mai departe!”
De multe ori regizorul stătea alături de Andrei fără să scoată un sunet. De multe ori nici nu înţelegea ce se întâmplă. Sunetele, muzica, ambianţa sonoră şi mai ales „liniştea vie” (atunci am înţeles şi am ascultat liniştea vie!) veneau toate parcă de nicăieri, te învăluiau, dădeau o stare şi imaginea de pe ecran căpăta alt sens alături de sunet şi muzică.
Alteori se încercau efecte, sunete speciale, prelucrate, încă neauzite până atunci. Mai venea şi „echipa de zgomote” pe care, doar privind-o, realizai că te afli într-o secvenţă de magie felliniană. Câte nu se petreceau... la SUNET!
Aşa a făcut Andrei
Duminică la ora 6, Reconstituirea, Dincolo de nisipuri, Zidul, De ce trag clopotele, Mitică?, O lumină la etajul zece, Balanţa, Cel mai iubit dintre pământeni, ca să citez doar câteva filme mari din cele realizate. A lucrat cu regizori importanţi precum
Lucian Pintilie,
Malvina Urşianu,
Elisabeta Bostan,
Radu Gabrea,
Constantin Vaeni,
Sergiu Nicolaescu. Şi-a adaptat sunetele unui nou concept propus de o generaţie care va declanşa „Noul cinema românesc" realizând coloana sonoră la filmele
Marfa şi banii de
Cristi Puiu şi
Occident, filmul lui
Cristian Mungiu. Sunetul acestor filme face parte dintr-o dramaturgie sonoră pe care Andrei Pap a intuit-o, poate printre primii.
Până aici am desenat doar un crochiu. De acum înainte vin tuşele pentru a defini portretul Şi vine culoarea. Neapărat solară!
Andrei Pap: un prieten, un om cald, un om profund, un patimaş, acolo, în întunericul sălii, „buchisind” sunete, zgomote, muzici, uneori distorsionându-le precum într-o secvenţă celebră din
Reconstituirea, filmul de căpătâi a cinematografului românesc...
Andrei Pap, cu o furie abia văzută, alegând ambianţele şi potrivindu-le, precum îşi potrivesc poeţii rimele...
Andrei Pap, stând în nava aceea cosmică numită pupitru de mixaj şi cucerind, poate, galaxii filmice! E patetic ce spun? Şi dacă da, ce îmi pasă!! Portretul este gata. Mai trebuie să vină autorul să-l autentifice prin semnătură. Autorul nu sunt eu. Autorul este EL! Andrei! Eu nu am făcut decât o reverenţă.
