O uzină siderurgică explodează. De aci anchetă. Un ceas și jumătate de vorbărie între două personaje: un procuror și un activist de partid. Procurorul îi chinuiește pe cei doi țapi ispășitori, adică doi ingineri (interpretați de
Ion Caramitru și
George Motoi) care mai construiseră multe uzine. Autori ai uzinei? — va spune „diabolic” procurorul —, deci autori ai greșelii care a dus la catastrofă și moartea a zece oameni. Clar. Pentru magistratul nostru, proba e făcută. Nu mai rămâne decât mărturisirea. Unul dintre ingineri refuză o astfel de mărturisire. El este „acoperit”, legal, tehnic, logic, în tot ce făcuse. Cazul celuialt acuzat e mai curios. El ar vrea să mărturisească. Fiindcă și el e convins că vina fusese și a lui. Dar, vai, e imposibil să știe ce greșeală făcuse. Așa că n-are cum, n-are ce mărturisi. Și greșeala aceea el o caută nebunește. Toate nopțile lui sunt albe: calcule, și iar calcule, și reconstituiri, și căutări, toate zadarnice. Rezultatul final: un infarct. Autorii fiImului (scenaristul Fl.N. Năstase și regizorul
Constantin Vaeni) s-au crezut afurisit de kafkieni și shakespearieni cu acest personaj de „vinovat fără cauză”. Pe de altă parte, au crezut că vor găsi o soluție, ca să rupă monotonia și amorțeala unei „dezbateri” unde nimeni nu află nimic. Vor introduce pe ecran un pat de spital unde, după infarct, falsul culpabil e arătat cu toate orificiile sale orto-rino-laringo-bucale umplute cu fire „electronice” prin care i se asigură o momentană supraviețuire. Hitchcock curat. Plus Kafka. Plus Shakespeare. Plus science-fiction. Plus „dezbatere”, ceva așa de cerut astăzi.
Celălalt interlocutor al anchetei este un activist de partid, personaj de mare prestigiu moral, care îl combate pe procuror. În numele înaltului principiu că într-un proces nu există condamnați atâta vreme cât vinovăția lor nu e demonstrată. Toți împricinații sunt simpli martori. Ei rămân simpli martori, adică având cunoștință de oarecare fapte legate de delictul judecat, până se descoperă adevărul căci uneori presupusul vinovat e tot atât de nevinovat ca mine sau ca dumneata tovarășe procuror. Punct de vedere generos, inteligent, nobil, vrednic de un activist de partid. Punct de vedere însă care nu cere mai mult decât două minute pentru a fi exprimat, și nicidecum un ceas și jumătate de conversație ca în filmul
Ancheta. Decât, doar dacă această lungire e necesară tocmai pentru că nimeni nu descoperă nici urmă de vinovat... Explozia rămâne o vreme misterioasă, cu atât mai mult că uzinele construite de cei doi au maliția, perfidia să nu pleznească! Să continue a funcționa!
Și cei doi ingineri vor ieși basma curată. Ne pare bine mai ales pentru cel cu infarctul. Ce tulburător fusese momentul când el, înnebunit că nu știe care i-a fost greșeala, propune închiderea tuturor zecilor de uzine astăzi în funcțiune dar care, mâine, ar putea sări în aer și ucide atâția lucrători!
Acest talmeș-balmeș are și o parte bună. Căci ne amintește că exact atunci când
Ancheta se filma, în studiourile românești s-au creat două filme de o splendidă frumusețe, de o tulburătoare originalitate, de o valoare net internațională
: O lacrimă de fată și
Lumina palidă a durerii.
