​Am fost eu, cu adevărat, Pădureanca?

     Da, m-am bucurat mult când ani aflat ca regizorul Nicolae Mărgineanu și Casa de filme Patru m-au distribuit în rolul titular din Pădureanca. Dar, imediat, m-a cuprins teama de a nu reuși să duc până la capăt o povară atât de grea. La început m-am simțit singură, prea mică într-o lume atât de mare. Pentru scurtă vreme, însă. De ce? Am descoperit doi prieteni minunați: Adrian Pintea și Șerban Io­nescu. Cu ajutorul lor am învățat s-o cunosc pe Simina, să-i cunosc simțămintele și gându­rile. Cu timpul mi-a devenit familiară lumea în care ea trăia, lumea nuvelei lui Slavici, re­gândită cinematografic de Augustin Buzura. O lumina avea să se aprindă în sufletul meu. Apoi încă una și încă una, până când am simțit, arzând în mine, un foc mistuitor fără de care nu mai puteam trăi. Întreaga mea existență căpătase sens datorită filmului. Tot ce mă înconjura era raportat la viața Pădu­rencei. Adrian nu mai era Adrian Pintea, ci Iorgovan, Șerban nu mai era Șerban Ionescu, ci Șofron... Aș vrea să pot spune și despre mire că am fost Simina, dar oare am fost eu, cu adevărat, Pădureanca? Uneori mă gândesc, că am trăit aceeași experiență cu un copil mic care e aruncat în apă și care învață să înoate. Dar oare eu am învățat „să înot”? Aș fi vrut să am posibilitatea să fac rolul acesta peste câțiva ani, când (poate) nu m-aș mai fi lăsat condusă doar de instinct.
     ...Când m-am reîntors acasă, m-am simțit, deodată, golită sufletește, filmul se termi­nase. Eram ca o barcă pustie care plutește în neștire pe mare. Din nou singură, eu cu amintirea verii trecute... Până când, într-o noapte, m-am trezit cu un sentiment ciudat. Am deschis fereastra, afară ploua, ploaie fru­moasa și liniștită și caldă și bună. „Să fii fru­moasă și cuminte” mi-a șoptit. „Să crezi în zborul păsărilor și în gingășia florilor, în gla­sul pământului și în liniștea vântului în iubire și in speranță...”