Da, m-am bucurat mult când ani aflat ca regizorul
Nicolae Mărgineanu și Casa de filme Patru m-au distribuit în rolul titular din
Pădureanca. Dar, imediat, m-a cuprins teama de a nu reuși să duc până la capăt o povară atât de grea. La început m-am simțit singură, prea mică într-o lume atât de mare. Pentru scurtă vreme, însă. De ce? Am descoperit doi prieteni minunați:
Adrian Pintea și
Șerban Ionescu. Cu ajutorul lor am învățat s-o cunosc pe Simina, să-i cunosc simțămintele și gândurile. Cu timpul mi-a devenit familiară lumea în care ea trăia, lumea nuvelei lui Slavici, regândită cinematografic de
Augustin Buzura. O lumina avea să se aprindă în sufletul meu. Apoi încă una și încă una, până când am simțit, arzând în mine, un foc mistuitor fără de care nu mai puteam trăi. Întreaga mea existență căpătase sens datorită filmului. Tot ce mă înconjura era raportat la viața Pădurencei. Adrian nu mai era Adrian Pintea, ci Iorgovan, Șerban nu mai era Șerban Ionescu, ci Șofron... Aș vrea să pot spune și despre mire că am fost Simina, dar oare am fost eu,
cu adevărat, Pădureanca? Uneori mă gândesc, că am trăit aceeași experiență cu un copil mic care e aruncat în apă și care învață să înoate. Dar oare eu am învățat „să înot”? Aș fi vrut să am posibilitatea să fac rolul acesta peste câțiva ani, când (poate) nu m-aș mai fi lăsat condusă doar de instinct.
...Când m-am reîntors acasă, m-am simțit, deodată, golită sufletește, filmul se terminase. Eram ca o barcă pustie care plutește în neștire pe mare. Din nou singură, eu cu amintirea verii trecute... Până când, într-o noapte, m-am trezit cu un sentiment ciudat. Am deschis fereastra, afară ploua, ploaie frumoasa și liniștită și caldă și bună. „Să fii frumoasă și cuminte” mi-a șoptit. „Să crezi în zborul păsărilor și în gingășia florilor, în glasul pământului și în liniștea vântului în iubire și in speranță...”