Alexandru Solomon - povestitor

     Când am început documentarea pentru acest articol, mă aşteptam să aflu mai multe despre Alexandru Solomon, regizorul, documen­taristul, operatul, dar pe parcurs l-am descoperit pe Alexandru Solomon, povestitorul. A spune că un regi­zor este şi un povestitor poate părea redundant, dar aici nu e vorba doar de a spune o poveste, ci despre felul în care este aceasta spusă. Fie că e vorba de Ion Creangă, fie că e vorba despre acel străin din tren care începe cu „Să vă spun ce-am păţit...” şi peste puţin timp captează atenţia întregului compartiment, există unii oameni care fac din actul în sine al povestirii o plăcere pentru cei ce ascultă. Alexandru Solomon este unul dintre aceşti oameni.
     Deşi filmele sale intră în categoria documentarului, care nu este un gen cu mare deschidere la publicul general, Solomon este unul din cei mai prolifici regizori români contemporani, filmele sale găsind apreciere atât din partea publicului, cât şi a criticilor, atât în ţară, cât şi în exterior. Documentarele sale conţin ceva mult mai personal decât observaţiile etnografice sau expozeurile pe care publicul le aşteaptă de la acest gen; Solomon nu se limitează să prezinte subiectele ce îl provoacă, ci prezintă şi relaţia sa cu aceste subiecte. Solomon povestitorul este o întâlnire dintre Solomon regizorul şi Solomon personajul din filmele sale, fie că apare sau nu în faţa camerei.
     Deşi vocea îi e prezentă în mai multe din filmele sale, imaginea surprinsă de cameră este cea care ni-l pune în faţă cel mai des pe Solomon personajul, căci ceea ce este încadrat nu este selectat doar pe baza celor mai reuşite imagini din punct de vedere tehnic, ci se suprapune cu privirea lui Solomon. Astfel, în Franzela exilului, unde reia traseul lui Caragiale prin Berlin după plecarea acestuia din România, percepem călătoria şi explorarea unui individ care caută trecutul şi nu doar ale unui operator ce vrea să prindă imagini intere­sante. La fel se întâmplă şi în Apocalipsa după şoferi: Solomon refuză să fie observatorul neutru şi absent la care aspiră alţi documentarişti, el este personal afectat de subiectele sale şi vrea să ne transmită aceasta.
     Prezenţa îi este cel mai puternic simţită în Kapitalism – Reţeta noastră secretă, unde, mai mult decât în celelalte filme ale sale, subiectul este prezentat ca o călătorie personală de aflare a unui adevăr. Acesta este filmul care i-a determinat cel mai mult pe critici să-l compare cu Michael Moore. Comparaţia nu este lipsită de justificare: cel puţin la un nivel de abordare, cei doi au destule în comun, dar, analizându-i mai îndeaproape, diferenţele devin evidente. Moore este un cârcotaşpornit la drum să demonstreze adevărul său, apelând adesea la un umor infantil, în timp ce Solomon nu vrea să demonstreze un adevăr anume, ci caută cinstit să afle cum stau lucrurile. Deşi părerea sa faţă de anumite lucruri nu este ascunsă, el nu acuză, fie că e vorba de politicieni şi oameni de afaceri, fie că e vorba despre agenţi de securitate, el le dă dreptul să vorbească, tratându-i cu respect, dar lăsând imaginile să vorbească despre ei.
     Deşi filmele sale par că tratează şi scot la suprafaţă defecte ale ţării sale, autorul nu are o atitudine ostilă. El vrea să schimbe sistemele care nu funcţionează, fie că e vorba de corupţie, maidanezi sau trafic. Spiritul său „reacţionar” s-a putut observa devreme; deşi trebuia să încheie IATC-ul (devenit acum UNATC) în 1990, el a mai rămas un an la studii pentru a profita de noii profesori ce au primit posturi în urma unei greve a studenţilor la care el a participat. Alexandru Solomon speră la un Bucureşti, la o Românie care să-l facă să iasă cu plăcere din casă.