— Citind scenariul pe care I-ați scris, Iulian Mihu, după romanul lui Laurențiu Fulga, cred că Alexandra și infernul poate deveni cel mai bun dintre filmele dumneavoastră.
— Totdeauna sper că filmul la care lucrez va fi cel mai bun, dar nu se întâmplă așa. Tot primul rămâne cel mai bun.
― Adică La mere.
― Adică
Viața nu iartă.
― De fapt, Alexandra și infernul reprezintă o întoarcere la sursele tematice din Viața nu iartă: războiul și iubirea. De data aceasta, în perspectiva războiului antifascist, cu un plus de intensitate a emoției, mi se pare.
—
Alexandra... ar putea să placă mai mult, fiind mai simplu și, din punctul de vedere al relațiilor omenești, mai tușant.
― De pildă, sentimentul elegiac din filmele dumneavoastră anterioare despre care am scris într-un articol...
― S-ar putea ca acela să fi fost cel mai bun dintre articolele dumneavoastră.
― Acest sentiment elegiac l-am reîntâlnit în scenariul Alexandrei... fără însă a mai fi diminuat de tenta uneori melodramatică din filmele precedente.
― Poate aveți dreptate. Dar și în
Poveste sentimentală, însuși titlul era ușor ironic, aveam o atitudine detașată față de eroi, pe care nu-i iubeam, ci consideram doar povestea lor de dragoste posibilă. De data aceasta, am descoperit în romanul lui Laurențiu Fulga o temă care mi-e mai dragă, mă simt mai aproape de personaje, le cunosc mai bine.
― E însă și o schimbare de optică.
― E o apropiere de optica mea proprie. Sunt, ca să zic așa, în compania altor eroi. Până acum eroii din filmele mele erau victimele oarecum pasive ale unor situații dramatice — «Eroii sunt obosiți» — pe când acum am de-a face cu oameni voluntari, activi și care, până în clipa morții, știu ce vor. Sunt de aceea foarte curios să văd ce reacție vor avea spectatorii. Pentru că publicul nu iubește filmul divagant, dar nici epica prea epurată nu-i place. În
Alexandra și infernul avem puține personaje și puțin spectacol, deși suntem în plină campanie militară. Intensitatea despre care vorbiți e de ordin interior. Filmul e povestea unui destin dramatic într-o ambianță dură, dar senină...
— Deși e vorba de infern?
― E un contrast care aș vrea să facă fascinația acestui film. Pe de o parte, războiul cu dramele pe care le implică, pe de altă parte, decizia fermă a oamenilor de a găsi, prin victorie și pace, o ordine morală superioară. Între aceste dominante, se dezvoltă o mică poveste de dragoste — mică prin dimensiunea fabulei, dar profundă prin puterea sentimentului. E vorba de un ofițer, Filip, luat târziu pe front, pacifist prin structură, dar atașat de mobilul patriotic al războiului antifascist și de ideile, noi pentru el, ale comuniștilor. Luptând, absentează însă și pierde dragostea.
― Spre deosebire de Viața nu iartă sau Poveste sentimentală, Alexandra și infernul e însă reabilitarea încrederii în dragoste, în fidelitate.
— Nu se poate dragoste fără fidelitate. Alexandra, soția lui Filip, apare la început superficială, naivă, slabă și vulnerabilă în singurătate. Apoi, în fața suferinței pe care o provoacă, devine voluntară, puternică și acțiunea ei, venirea ei neașteptată pe front, are urmări. Aduce un zâmbet — primul și singurul zâmbet de înțelegere, pe chipul soțului — în ultimul moment, înainte de finalul elegiac, mai pur și mai intens, cum spuneți. Cred de altfel că principala idee a filmului este aceea a înțelegerii ― o idee care trece prin toate destinele, nu prea numeroase, dar destul de variate, ale oamenilor puși în situația de a-și schimba, din mers, obișnuințele, în perioada de după insurecția din August 1944.
— Filmul va fi «mai simplu» și prin factura imaginii?
— Vom folosi, mă refer la echipa pe care o formez împreună cu operatorii
Alexandru Întorsureanu și
Gheorghe Fischer, aceleași procedee ca în
Felix și Otilia — Graphis color-ul, care ne permite să redăm culorile și lumina reală a acelei toamne memorabile, la toate orele din zi, pe soare, în umbră sau sub ploaie. Procedeele de filmare nu vor fi însă un discurs separat de narațiune, ci mai integrate, mai absorbite decât v-ați aștepta, în materia însăși a povestirii. Va interveni și o modificare în linia stilistică a imaginii: când sentimentele eroilor vor fi mai intense, se va schimba pe nesimțite culoarea și factura cadrului. Imaginea nu va mai fi deci egală, ca altădată, ci va cunoaște accente și culminații, pentru că întregul film va avea articulații mai mobile, un ritm mai alert. Va fi o povestire în propoziții, nu în fraze lungi sau perioade.
