Iată cum arată o poveste de dragoste în filmul de debut al lui
Gheorghe Preda,
Îngerul necesar: a fost odată mult
alb. Şi albul ăsta se lăfăia în voie pe tot ecranul - până într-o bună zi când în viaţa lui apăru
albastrul. Nu se ştia de unde vine albastrul ăsta, dar un lucru deveni clar în scurt timp: era un albastru agresiv, insistent, invadator, un albastru care voia cu tărie să se împreuneze cu albul. Sau să-l şteargă de pe faţa pământului. N-o să vă spun dacă s-a terminat cu bine sau nu; nu că n-aş şti să vă spun, dar prefer să vă las să vă zvârcoliţi în menghina suspansului. OK, nici n-aş prea şti să vă spun; recunoaşteţi şi dumneavoastră, e greu de spus în cazul unui cinema atât de adânc imersat în elementul uman.
Jean-Luc Godard a spus odată că sângele din
Pierrot le fou nu e sânge, ci roşu, şi presupun că Preda va lua ca pe un compliment observaţia că eroina lui îmbrăcată tot timpul în alb (Anca Florea), instalată într-un apartament la rândul lui alb, e mai mult alb decât eroină. Albul nu reprezintă personalitatea acestei femei; albul e cam tot ce
este această femeie. Oricum, nu e alegerea ei. Regizorul vrea să fim permanent conştienţi de faptul că fiecare detaliu vestimentar, decorativ ş.a.m.d. al lumii ei a fost ales de
el, începând cu un anumit tricou alb pe care scrie "PREDA PORTER". E oarecum neobişnuit (ca să nu spun altfel) ca un regizor să se semneze la modul ăsta pe filmul lui de debut, dar
Îngerul necesar a fost gândit mai degrabă ca o lucrare de artă vizuală decât ca un film de debut, deci presupun că e OK. (Sau ar fi fost OK dacă producătorul filmului, Cezar Helmis, n-ar fi ţinut să se semneze şi el: poate că de vină e mintea mea murdară, dar, atunci când eroina a apărut şi în tricoul ăla pe care scria "HELMIS", întreaga chestie mi s-a părut brusc promiscuă şi mi-am petrecut restul filmului aşteptând în zadar apariţia ei într-un tricou pe care să scrie "NEA GICĂ ELECTRICIANUL".)
Pentru Preda, regia de film înseamnă în primul rând construcţia cadrelor şi aproape fiecare cadru din filmul său îşi proclamă cu mândrie statutul de construct: nici unul nu s-ar lăsa confundat cu o fâşie de realitate; fiecare se cere recunoscut ca fiind lucrarea lui Gheorghe Preda - un mediu creat şi controlat de el. Atunci când un doctor îi recomandă eroinei (care suferă de astm) să trăiască o vreme sub un clopot de sticlă, recomandarea lui sună mai degrabă ca o tachinerie de-a creatorului: întreaga ei lume (nu numai apartamentul alb) e un clopot de sticlă. Şi cine e misteriosul ei urmăritor - îngerul necesar? Chiar aşa, cine ar putea fi? Cui i-ar putea trece prin minte să organizeze o ofensivă de albastru (flori albastre, colete albastre, clovni albaştri care cântă la saxofon) în ţinutul ei alb? Cine ar avea puterea de a umple toţi pereţii şi toate zidurile pe lângă care trece eroina cu afişe şi inscripţii ("Ana, totul în jur e muzică!") adresate ei? A cui forţă o ghidează să se aşeze la un moment dat direct sub un tablou ce reprezintă o mână, astfel încât mâna să pară că o mângâie pe cap? Ghici ciupercă cine e.
Ca să îmbogăţească misterul, Preda apelează la câteva fumigene cu nelinişte preparate după reţetele lui David Lynch (eroina primind prin poştă o casetă video ce conţine imagini cu ea însăşi; sau trezindu-se într-o clinică sinistră fără să ştie cum a ajuns acolo) şi ne dă de urmărit o pistă (extrem de neclară) care cică ar conduce la un mafiot excentric. Dar nu există nici un mafiot, nici o nelinişte serioasă şi nici un mister real. Nu există decât Preda şi estetismul lui. Preda e cel care (aşa cum nu ne lasă să uităm nici o clipă: până şi clinica aia sinistră se numeşte "Sfântul Gheorghe") controlează tot ce mişcă sau nu mişcă în fiecare cadru. Filmul e, într-adevăr, controlat. Problema e că Preda îşi foloseşte controlul numai şi numai pentru a anunţa, iar şi iar, că el controlează. Ăsta e tot discursul lui, despre asta
e vorba în film. Întrebarea e: pe cine poate să intereseze un film despre asta? Nu e nimic expresiv în genul de control pe care-l aplică Preda. Genul lui de control omoară orice posibilitate de mister şi de suspans şi, deşi nu ne lasă să uităm nici o clipă că nu mai e nimeni pe acolo în afară de Gheorghe Preda, până la urmă nu ne spune nimic despre Gheorghe Preda. Nici măcar nu indică cine ştie ce perversitate din partea lui: atenţia pe care i-o dedică el eroinei e ciudat de abstractă - chiar nu pare să dorească altceva de la ea decât să-i combine albul cu albastru. Asta trebuie să fie cea mai sterilă şi mai autistă formă de estetism pe care am întâlnit-o vreodată la cinema. Lui Preda îi place să spună că face film pentru el însuşi. Foarte frumos. Toţi artiştii adevăraţi fac ce fac în primul rând pentru ei înşişi. Pe de altă parte, toţi încearcă să se deschidă spre lume într-un fel sau altul. Judecând după
Îngerul necesar, Preda n-ar vrea decât să se închidă de tot într-o lume controlată de el şi caracterizată numai prin controlul lui asupra ei.
